Jeleuri cu Vitamine, Minerale și Inozitol

Vitamina A (retinoizi) este o vitamină liposolubilă esențială, implicată în numeroase procese fiziologice. Aceasta se prezintă sub forma unui grup de compuși înrudiți, denumiți generic retinoizi (retinol, retinal, acid retinoic, esteri de retinil), ocupând o poziție aparte între vitamine deoarece nu este doar un micronutrient esențial, ci și un regulator genetic extrem de important. Retinoizii influențează dezvoltarea și diferențierea celulară, funcția vizuală, integritatea epiteliilor și răspunsul imun. Identificată în anul 1913, aceasta a fost prima vitamină liposolubilă identificată. În prezent, vitamina A este considerată unul dintre cei mai importanți micronutrienți implicați în biologia dezvoltării și a diferențierii celulare. În formula jeleurilor de față, vitamina A este furnizată sub formă de palmitat de retinil, una dintre cele mai utilizate și stabile forme pentru suplimente alimentare. Acesta este un ester format din retinol cu acidul palmitic și reprezintă forma naturală prin care organismul depozitează vitamina A în ficat. După ingestie, aceste compus este hidrolizat în intestin și convertit în retinol (forma circulantă și de transport a vitaminei A) pentru a fi absorbit și transportat către ficat unde este stocat sau trimis spre țesuturile care îl necesită. Ajuns la nivel celular, retinolul este convertit în retinal (esențial pentru vedere) sau în acid retinoic (regulator celular major), în funcție de necesități.

Cel mai cunoscut rol biologic al vitaminei A este cel legat de funcția vizuală. În retină, vitamina A formează „11-cis-retinal”, compus ce se leagă de opsină pentru a forma rodopsina. Rodopsina permite: vederea în lumină slabă, adaptarea la întuneric și detectarea luminii de către fotoreceptori. De aceea, retinalul contribuie la menținerea vederii normale. Pe de cealaltă parte, atunci când se prezintă ca acid retinoic, vitamina A reglează: diferențierea celulelor epiteliale, regenerarea țesuturilor și funcția mucoaselor (respiratorie, digestivă, urinară). Astfel, aceasta are un rol important în special la nivelul pielii unde acționează ca un factor de creștere pentru celulele epiteliale. Datorită caracterului liposolubil, aceasta este ușor de folosit în creme și alte emulsii uleioase, fiind ușor absorbită transcutanat. În calitate de metabolit activ al vitaminei A, acidul retinoic funcționează asemănător unui hormon. Acesta modulează exprimarea genelor și ajută la diferențierea keratinocitelor, reglează secreția glandelor sebacee și reduce procesele inflamatorii din piele. În plus, acesta are un rol important și în procesele de transcripție a genelor și în funcțiile sistemului imunitar unde influențează: maturarea limfocitelor, funcția celulelor dendritice, răspunsurile imune adaptative și integritatea barierelor epiteliale. Deoarece vitamina A este ușor absorbită prin piele, aceasta poate contribui la depășirea dozei zilnice sigure dacă se iau în paralel cu aplicarea cutanată și suplimente alimentare conținând acest compus. De aceea, se recomandă evitarea consumului de alimente sau suplimente alimentare foarte bogate în vitamina A (morcovi, batate) atunci când este folosită o formulă externă ce conține retinol.

Vitaminele din complexul B sunt necesare funcționării optime a sistemului nervos, în special a creierului, acestea susținând procesele de memorare și concentrare. În perioadele solicitante, cu un nivel ridicat de stres fizic și/sau emoțional (de ex., perioadele de creștere accelerată sau examenele), organismul are nevoie de cantități mai mari de vitamine din acest complex. Acest lucru se întâmplă atât datorită creșterii consumului energetic și accelerării activității metabolice, cât și asocierii frecvente a acestor stări de stres cu un comportament alimentar modificat, cu predilecție, spre un aport crescut de zaharuri simple (de ex. dulciuri). Din nefericire, această categorie de alimente este, aproape mereu, lipsită de vitaminele necesare chiar procesării lor de către organism. Mai exact, vitaminele complexului B sunt cofactori importanți în metabolismul glucidic; o creștere a consumului de dulciuri, spre exemplu, antrenând după ea o mărire a necesarului din aceste vitamine. De asemenea, doar asigurarea dozelor corespunzătoare de vitamine, minerale și alți compuși sanogeni este insuficientă, în ecuație intrând și biodisponibilitatea acestora, precum și capacitatea organismului de a le utiliza. Astfel, de aici reiese importanța formei de prezentare a suplimentelor alimentare. Așa cum am menționat deja, formula de față conține forme cu biodisponibilitate crescută, precum metilcobalamina.

Vitamina B₁ (tiamină) este o vitamină hidrosolubilă a complexului B ce se regăsește cu precădere în alimente precum cereale integrale, drojdie, nuci, leguminoase, pește și carne, împreună cu alte vitamine ale acestui complex. Aceasta se mai numește și aneurină datorită proprietăților protectoare împotriva inflamațiilor nervilor și este esențială în metabolismul carbohidraților, participând și în procesele metabolice proteice și lipidice. Carența în această vitamină poate duce la afecțiuni precum beri-beri sau sindromul Wernicke-Korsakoff. Suplimentarea cu tiamină este deseori recomandată în sarcină dar și anumite afecțiuni precum cele digestive (inapetență, colită ulcerativă, episoade prelungite de diaree), imunitate scăzută, boli cardiovasculare, tulburări de vedere, diabet de tip 2 sau tulburări de memorie. Numită și vitamina „bunei dispoziții” sau „a performanței intelectuale”, aceasta este benefică și în stări de surmenaj intelectual, depresie sau astenie. Din cauza stilului de viață alert și a alimentației dezechilibrate, caracteristice dietelor vestice de tip fast-food, aportul de vitamina B₁ poate fi unul destul de scăzut în organism. Abuzul de alcool, fumatul, alimentele bogate în sulfiți și excesul de dulciuri rafinate, orez decorticat sau făină albă pot fi și ele cauze de inducere ale carenței în această vitamină. Din nefericire, chiar și unii compuși valoroși din plante (de ex., quercetina, rutina, acidul clorogenic, acidul cafeic, taninuri) pot acționa antagonic tiaminei, însă, de obicei, alimentele naturale integrale au un profil nutrițional echilibrat, compensând această acțiune.

În produsul de față, am ales forma de tiamină HCL. Clorhidratul de tiamină este forma hidrosolubilă, stabilizată a vitaminei B₁, utilizată extensiv în suplimente și formulări farmaceutice datorită solubilității crescute, a profilului de siguranță și a biodisponibilității sale bune. După absorbție, tiamina este rapid fosforilată intracelular, generând tiamin‑pirofosfatul (TPP) – forma coenzimatică activă, implicată în reacții esențiale ale metabolismului energetic. TPP are rol de cofactor pentru piruvat‑dehidrogenază, α‑cetoglutarat‑dehidrogenază și transketolază, enzime esențiale în ciclul acidului citric și în calea pentozelor fosfat. Prin aceste mecanisme, tiamina susține producția de ATP (adenozin trifosfat), menține echilibrul oxido-reducător la nivel celular și participă la sinteza de acizi nucleici.

Un avantaj sanogen major al formei HCl este capacitatea sa de a corecta rapid deficiențele, fiind preferată în situații de carență severă (alcoolism cronic, malnutriție, sindrom Wernicke-Korsakoff). Prin optimizarea fluxului energetic neuronal, tiamina contribuie la protecția neurocognitivă, reducerea stresului oxidativ și îmbunătățirea funcției mitocondriale. În țesutul nervos, TPP este esențial pentru menținerea integrității axonilor neuronilor și pentru metabolismul glucozei, ceea ce explică rolul său în prevenirea neuropatiilor periferice. La nivel cardiovascular, tiamina influențează metabolismul acizilor grași și funcția endotelială, existând date care sugerează beneficii în insuficiența cardiacă și în disfuncția metabolică asociată diabetului. În plus, forma HCl prezintă stabilitate superioară față de tiamina liberă, fiind compatibilă cu majoritatea excipienților și ușor de formulat în tablete, capsule sau soluții lichide. Așadar, per ansamblu, clorhidratul de tiamină este o formă eficientă, stabilă și bioactivă, optimă pentru intervenții nutriționale și clinice care vizează metabolismul energetic, funcția neurologică și homeostazia metabolică.

Vitamina B₂ (riboflavină) este o altă membră a complexului vitaminic B. Similar celorlalte vitamine din acest complex, aceasta participă în procesele metabolice, fiind o coenzimă și având un rol important și divers. Astfel, riboflavina contribuie la formarea anticorpilor, la reacțiile de oxidoreducere, în sinteza celulelor roșii, a celulelor epiteliale și în mecanismul vederii, împreună cu vitamina A. Surse alimentare bogate în vitamina B₂ sunt: ouăle, lactatele (lapte, brânză, iaurt, cașcaval), carnea și organele, ciupercile, drojdia și legumele verzi (de ex., sparanghelul). Suplimentarea cu acest nutrient esențial este recomandată în sarcină, prevenția migrenelor, tulburări de vedere (subțierea corneei), probleme digestive (de ex., malabsorbție, celiachie, boli inflamatorii ale intestinelor), anemie, diabet, afecțiuni cardiovasculare, imunitate scăzută, consum excesiv de alcool și în cazul utilizării contraceptivelor orale. Carența de riboflavină poate duce la stomatită, manifestată prin înroșirea limbii, dureri în gât, buze uscate și crăpate și inflamarea colțurilor gurii. Și ochii pot fi afectați, înroșindu-se, lăcrimând și manifestând sensibilitate la lumină. În plus, chiar și un deficit moderat din această vitamină poate scădea rata de absorbție a fierului, cauzând anemie (cu nivele normale de hemoglobină și eritrocite de mărime normală).

În organism, riboflavina este fosforilată intracelular pentru a deveni FMN (flavin mononucleotid) și ulterior FAD (flavin adenin dinucleotid). FMN și FAD sunt coenzime fundamentale pentru complexul II al lanțului respirator (succinat‑dehidrogenaza), pentru acil‑CoA‑dehidrogenaze implicate în β‑oxidarea acizilor grași și pentru glutation‑reductază – enzimă esențială în regenerarea glutationului redus (GSH). În plus, FMN este implicat în metabolismul vitaminei B₆, al niacinei și în sinteza hemului, ceea ce conferă riboflavinei un rol central în interconectarea metabolismelor vitaminice. Nu în ultimul rând, la nivel ocular, riboflavina este implicată în menținerea integrității corneei și în procesele de fototransducție.

Vitamina B₃ există sub trei forme principale: acid nicotinic (niacină), nicotinamidă/niacinamidă și hexanicotinat de inozitol, fiecare având proprietăți fizico‑chimice diferite, efecte fiziologice specifice și un profil farmacologic unic. Acestea sunt parte a complexului vitaminic B, cu rol esențial în metabolismul glucidic, lipidic și proteic. Cele mai bune surse alimentare pentru această vitamină sunt: tonul, curcanul, carnea de porc, ghimbirul, pasta de susan, tarhonul, ciupercile și ardeii verzi. Folosită ca supliment alimentar, niacina este recomandată în regularizarea nivelelor colesterolului seric și reducerea temporară a tensiunii arteriale prin vasodilatație (este cel mai eficient agent cunoscut pentru creșterea HDL). Aceasta este forma cu cele mai puternice efecte hipolipemiante.

Fiind precursoare ale coenzimelor NAD⁺ (nicotinamidă adenin dinucleotidă) și NADP⁺ (fosfat nicotinamidă adenin dinucleotidă), niacina (precursor indirect) și nicotinamida (precursor direct) au un rol important în procesele catabolice și anabolice ale acizilor grași, carbohidraților, proteinelor și în sinteza colesterolului și metabolizarea alcoolului. De asemenea, acestea sunt implicate în procesele de semnalizare celulară și de reparare a ADN-ului. Deficiența de vitamine ale complexului B₃ poate duce la pelagră, anemie, dureri de cap, leziuni ale gurii și pielii, oboseală, anxietate, probleme de concentrare, iritabilitate și stare de vomă. Ca și în cazul altor vitamine din complexul B, niacina este recomandată celor cu boli cardiovasculare, inflamații intestinale, surmenaj intelectual, depresie, inflamații ale nervilor și în tulburări neuroimune (de ex., scleroză multiplă, Parkinson). În doze mari (>3 g/zi) vitamina B₃ prezintă hepatotoxicitate, nefiind indicată la aceste doze celor cu afecțiuni ale ficatului, diabet, gută sau femeilor însărcinate.

În formula de față, este prezentă forma de nicotinamidă. Aceasta este forma amidică a vitaminei B₃, ce nu provoacă vasodilatație și este utilizată extensiv în suplimente și aplicații clinice datorită profilului său de tolerabilitate excelent și a rolului central în menținerea homeostaziei energetice și a echilibrului oxido-reducător. Din punct de vedere biochimic, așa cum am mai menționat, nicotinamida este precursor direct pentru NAD⁺ și NADP⁺, doi nucleotizi esențiali implicați în peste 400 de reacții enzimatice. Acești cofactori sunt indispensabili pentru lanțul respirator mitocondrial, β‑oxidarea acizilor grași, glicoliză, ciclul Krebs și pentru funcționarea enzimelor de reparare a ADN‑ului, precum PARP (poly‑ADP‑ribose polymerase) și sirtuinele. Prin creșterea disponibilității NAD⁺, nicotinamida susține repararea ADN‑ului, procesele de detoxifiere celulară și mecanismele de supraviețuire în condiții de stres oxidativ. Activarea sirtuinelor (SIRT1, SIRT3) contribuie la îmbunătățirea funcției mitocondriale, la modularea proceselor inflamatoare și la protecția împotriva îmbătrânirii celulare. Aceste efecte sunt relevante în contextul bolilor metabolice și neurodegenerative – ce au devenit tot mai prevalente în ultimele decenii, și în menținerea sănătății pielii.

În dermatologie, nicotinamida are un profil sanogen bine documentat: reducând inflamația, protejând funcția barierei cutanate, normalizând producția de sebum și crescând retenția de apă. Studiile clinice au arătat că utilizarea orală de nicotinamidă poate reduce riscul de carcinom cutanat non‑melanocitar datorită rolului său în repararea ADN‑ului și în protecția împotriva stresului UV. Foarte important, comparativ cu acidul nicotinic, nicotinamida NU produce fenomenul de „flushing” (înroșirea feței și a gâtului caracterizate de: eritem, căldură, prurit) și nu afectează vasodilatația, ceea ce o face superioară în suplimentele destinate utilizării zilnice. Totuși, așa cum am mai menționat deja, la doze foarte mari și această formă de vitamina B₃ poate provoca hepatotoxicitate (risc hepatic moderat, mai mic decât cel al niacinei). De asemenea, aceasta poate reduce și activitatea sirtuinelor (competitiv cu NAD⁺), motiv pentru care este indicată respectarea dozelor zilnice recomandate pe etichete. Așadar, nicotinamida este o formă versatilă, stabilă și bine tolerată, cu impact major asupra metabolismului energetic, reparării ADN‑ului, funcției mitocondriale și a sănătății pielii.

Vitamina B₅ (acidul pantotenic) este o vitamină hidrosolubilă ce face parte din complexul vitaminic B. Aceasta este implicată în procesele de metabolizare a carbohidraților, proteinelor și grăsimilor, fiind necesară și pentru sinteza coenzimei-A (CoA) care contribuie la biosinteza acizilor grași, a colesterolului și a acetilcolinei. CoA este deosebit de importantă și în procesele enzimatice. Așa cum reiese și din denumirea sa, acidul pantotenic se găsește în diverse cantități în aproape orice aliment, astfel carențele în această vitamină sunt foarte rare, dar nu imposibile. Cele mai bune surse alimentare pentru acest nutrient esențial sunt: gălbenușul de ou, ciupercile uscate, ficatul, cerealele integrale, lucerna, drojdia și semințele de floarea-soarelui.

D‑Pantotenatul de calciu – forma sub care este prezentă vitamina B₅ în formula de față – este forma stabilă, ne‑higroscopică și ușor de formulat, utilizată pe scară largă în suplimente datorită rezistenței sale excelente la temperatură, umiditate și procesare tehnologică. După administrare, pantotenatul este rapid absorbit și convertit în pantotenil‑cisteină, apoi în fosfopantotenat, precursor esențial pentru sinteza coenzimei A (CoA) – una dintre cele mai importante molecule din biochimie. CoA este indispensabilă pentru β‑oxidarea acizilor grași, pentru intrarea acetil‑CoA în ciclul Krebs, pentru sinteza colesterolului, a hormonilor steroizi, a acetilcolinei și pentru detoxifierea xenobioticelor (substanțe străine ce nu sunt produse de către organism și care nu ar trebui să fie prezente în acesta) prin reacții de conjugare.

Prin rolul său central în generarea acetil‑CoA, pantotenatul susține producția de energie mitocondrială, reglarea metabolismului glucidic și lipidic și menținerea homeostaziei redox. În context metabolic, vitamina B₅ contribuie la reducerea oboselii, la optimizarea funcției suprarenale și la sinteza hormonilor steroizi, fiind deosebit de utilă în perioade de stres fiziologic sau psihic. De asemenea, CoA este implicată în procesele de reparare celulară și în regenerarea membranelor, ceea ce îi conferă pantotenatului un rol sanogen în menținerea integrității tegumentare și a funcției epiteliale. Forma de pantotenat de calciu prezintă avantaje clare față de acidul pantotenic liber prin: stabilitatea sa superioară, compatibilitatea excelentă cu excipienții, gustul neutru și biodisponibilitatea ridicată. Aceste caracteristici o fac ideală pentru tablete, capsule, pulberi și formulări complexe (cum ar fi, de exemplu, cea de față). În plus, pantotenatul are un profil de siguranță foarte bun, fără să prezinte riscuri majore la dozele uzuale și fiind bine tolerat chiar și în administrări pe termen lung. Astfel, vedem că D‑Pantotenatul de calciu este o formă robustă, stabilă și metabolic esențială, optimă pentru susținerea producției de energie, a metabolismului lipidic și glucidic, a funcției suprarenale și a proceselor de regenerare celulară.

Vitamina B₆ (piridoxina) este esențială pentru sănătatea pielii, a sistemului nervos, a sistemului imunitar și pentru procesul de hematopoieză. Piridoxina este esențială și pentru regenerarea celulelor mucoaselor, tractului digestiv și ale ficatului. Această vitamină contribuie și la îmbunătățirea memoriei și la sporirea performanțelor cognitive. De asemenea, ea contribuie la fluidizarea sângelui. În asociere cu seleniul, vitamina B₆ menține o bună circulație a sângelui la nivelul structurilor oculare, iar împreună cu triptofanul, aceasta reglează ciclul menstrual, atenuează dificultățile sarcinii și întărește sistemul osos. Piridoxina acționează ca și coenzimă în numeroase procese enzimatice și participă în metabolismul glucozei, lipidelor și al aminoacizilor. Deficiența în acest nutrient se manifestă prin somnolență, confuzie, anemie sideroblastică, erupții cutanate similare cu cele ale dermatitei seboreice, ulcerații ale limbii (glosită atrofică), conjunctivită și crăparea colțurilor gurii. Persoanele vârstnice, alcoolicii, femeile cu diabet de tip 1, cei cu boli inflamatorii cronice (de ex., artrită reumatoidă, boli inflamatorii intestinale), cei cu afecțiuni hepatice, cei infectați cu HIV și cei care fac hemodializă au nevoie de un aport suplimentar de vitamina B₆. De asemenea, tratamentul cu anumite medicamente (de ex., contraceptive orale, hidrocortizon, anticonvulsive) poate reduce nivelele acestei vitamine în organism. Cele mai bune surse de piridoxină sunt: carnea de porc, vită sau curcan, bananele, năutul, fisticul și cartofii.

În formula de față este folosit clorhidratul de piridoxină. Deși nu este forma cea mai activă din punct de vedere biologic, acesta este unul dintre compușii cei mai stabili ai piridoxinei, cu o compatibilitate excelentă în formulele multivitaminice și masticabile, precum cea a jeleurilor. După absorbție, organismul o transformă această sare stabilă a piridoxinei în forma coenzimatic-activă „piridoxal 5′-fosfat” (PLP). Aceasta este fundamentală pentru peste 140 de reacții enzimatice, în special cele implicate în metabolismul aminoacizilor, sinteza neurotransmițătorilor și reglarea homocisteinei. Biochimic, PLP acționează ca un cofactor pentru transaminaze, decarboxilaze, racemaze și enzime implicate în transsulfurare. Prin aceste mecanisme, PLP este indispensabil pentru sinteza serotoninei, dopaminei, GABA, histaminei și a altor neurotransmițători esențiali pentru sănătatea neurologică. Această activitate explică rolul său adjuvant în reglarea stării de spirit, reducerea simptomelor de anxietate, susținerea somnului și ameliorarea sindromului premenstrual (PMS). PLP este implicat direct în conversia homocisteinei în cisteină prin calea transsulfurării, completând acțiunea folatului și a vitaminei B₁₂ în remetilare. Astfel, această formă de B₆ contribuie la reducerea homocisteinei, un biomarker asociat cu probleme de natură cardiovasculară și neurodegenerativă. În plus, PLP este necesar pentru sinteza hemului, metabolismul glicogenului și funcția imună, având efecte benefice asupra metabolismului energetic, toleranței la efort și răspunsului inflamator.

Vitamina B₉ (acidul folic, folați) este un nutrient esențial ce face parte din complexul vitaminic B. Uneori, mai este denumită și vitamina M. Acesta este folosit, cel mai adesea, de către femeile însărcinate pentru prevenirea defectelor de tub neural la făt. Suplimentarea pe termen lung este asociată cu scăderea riscului de accidente vasculare și boli cardiovasculare. Folații sunt esențiali în sinteza ARN-ului și a ADN-ului. De asemenea, această vitamină este implicată în metabolismul aminoacizilor și în procesele de diviziune celulară. Deficiența de acid folic poate cauza o formă de anemie (celule roșii mărite și reduse ca număr). Carența în această vitamină este asociată cu oboseală cronică, palpitații, insuficiență respiratorie, depresie, ulcerații pe limbă și modificări în pigmentarea părului și a pielii. Uneori, suplimentarea cu acid folic poate masca deficiența de vitamina B₁₂. La fel ca în cazul altor vitamine din complexul B, persoanele cu probleme digestive (boala Crohn, celiachie) și cei care fac abuz de alcool, necesită un aport crescut al acestui nutrient. Cele mai bune surse de acid folic sunt vegetalele de culoare verde închisă, fructele, nucile, leguminoasele, lactatele, ficatul, drojdia, sparanghelul și spanacul.

Deși nu este forma cea mai activă din punct de vedere biologic, acidul folic, cunoscut și ca acid pteroilmonoglutamic, este un compus cu stabilitate excepțională, fiind cel mai bine studiat și având cea mai mare compatibilitate cu formulele multivitaminice și masticabile, precum cea a jeleurilor de față (unde forme mai sensibile ale vitaminei B₉ pot fi incompatibile tehnologic). Acesta este absorbit eficient în intestin unde este convertit, printr-o serie de etape enzimatice, în forme biologic active precum L‑Metilfolatul (5‑MTHF). La nivel biochimic, 5‑MTHF este donatorul principal de grupări „metil” în reacția de remetilare a homocisteinei în metionină, catalizată de metionin‑sintază (dependentă de vitamina B₁₂). Prin acest mecanism, L‑metilfolatul contribuie la reducerea homocisteinei, un biomarker asociat cu risc cardiovascular, neurodegenerativ și disfuncții endoteliale. Metionina generată este precursor pentru S‑adenozil‑metionină (SAMe) – o moleculă esențială pentru metilarea ADN‑ului, sinteza neurotransmițătorilor și reglarea epigenetică. La nivel neurologic, L‑metilfolatul traversează eficient bariera hematoencefalică, spre deosebire de acidul folic, și susține sinteza serotoninei, dopaminei și norepinefrinei prin mecanisme dependente de SAMe. Acest lucru explică utilizarea sa ca adjuvant în depresie, în special în forme rezistente la tratament, precum și în tulburări cognitive sau afective asociate deficitului de folat.

Vitamina B₁₂ (cobalamina) are cea mai mare dimensiune și cea mai complicată structură dintre toate vitaminele. Aceasta nu poate fi sintetizată decât de către bacterii și arhee care sunt singurele capabile de a sintetiza enzimele necesare acestui proces. De aceea, obținerea industrială de cobalamină este realizată doar prin fermentație bacteriană. Cele mai bune surse alimentare pentru acest nutrient esențial sunt: scoicile, peștele, carnea, organele, ouăle și lactatele. Vitamina B₁₂ are un rol esențial în buna funcționare a creierului și a sistemului nervos datorită implicării sale în sinteza de mielină și în metabolismul neurotransmițătorilor dar și în procesul de hematopoieză. Similar cu celelalte vitamine ale complexului B, cobalamina ia parte în metabolismul acizilor grași, glucidelor și al aminoacizilor. Aceasta afectează și sinteza ADN-ului. Carența majoră de cobalamină poate afecta în mod ireversibil sistemul nervos și creierul cauzând simptome psihotice sau manie. Deficitul ușor în acest nutrient se manifestă prin oboseală cronică, depresie, tulburări de memorie și atenție, dureri de cap și paloare. Cei mai predispuși acestor carențe sunt bătrânii și cei cu probleme de secreție a acidului gastric. O altă grupă de risc o reprezintă veganii și cei care consumă foarte rar produse de origine animală. Administrarea de medicamente poate interfera și ea cu nivelele de cobalamină din organism, astfel, cei care urmează un tratament de lungă durată cu metformină sunt sfătuiți să își suplimenteze dieta cu vitamina B₁₂ și/sau suplimente de calciu. De asemenea, inhibitorii de pompă de protoni (omeprazol, pantoprazol, esomeprazol) și substanțele antagonice ale receptorului H₂ (ranitidina, famotidina, nizatidina, cimetidina), prin reducerea secreției de acid clorhidric în stomac, afectează, în timp, nivelul de cobalamină din organism.

Metilcobalamina este una dintre cele două forme coenzimatice active ale vitaminei B₁₂ (alături de adenozilcobalamină), având rol esențial în reacțiile de metilare și în metabolismul homocisteinei. Spre deosebire de cianocobalamină, metilcobalamina nu necesită conversie pentru a deveni activă, ceea ce o face superioară din punct de vedere al suplimentării, fiind regăsită aproape exclusiv în suplimente premium și în situații clinice în care conversia hepatică este compromisă. Din punct de vedere al activității biochimice, metilcobalamina este și ea cofactor pentru metionin‑sintază. Așa cum am mai menționat, remetilarea homocisteinei în metionină este un proces fundamental pentru sinteza S‑adenozil‑metioninei (SAMe) – principalul donator de metil din organism. Prin acest mecanism, metilcobalamina influențează epigenetica, sinteza neurotransmițătorilor, detoxifierea și reglarea expresiei genelor. Rolul sanogen al metilcobalaminei este deosebit de important la nivel neurologic. Aceasta susține sinteza fosfolipidelor mielinei, contribuind la remielinizarea axonilor neuronilor și la regenerarea nervoasă. Acest efect explică utilizarea sa în neuropatii periferice, nevralgii, parestezii și în tulburări neurodegenerative asociate deficitului de B₁₂. De asemenea, optimizează funcția neuronală prin reducerea acumulării de homocisteină, moleculă neurotoxică asociată cu stresul oxidativ, disfuncția mitocondrială și afectarea vasculară cerebrală.

La nivel hematologic, metilcobalamina este indispensabilă pentru sinteza ADN‑ului și pentru maturarea eritrocitelor, prevenind anemia megaloblastică. În plus, prin rolul său în metilare, contribuie la sinteza serotoninei, dopaminei și norepinefrinei, având relevanță în echilibrul afectiv, funcția cognitivă și performanța mentală. Această formă metilată este mai sensibilă la lumină decât cianocobalamina, necesitând ambalare opacă și condiții stricte de stabilitate, precum cele regăsite în produsul de față. Cu toate acestea, metilcobalamina oferă o biodisponibilitate excelentă și un profil sanogen superior în context neurologic și metabolic, fiind un ingredient premium. Pe scurt, metilcobalamina este o formă direct activă, neuroprotectoare și metabolic esențială, optimă pentru suportul metilării, reducerea homocisteinei, funcția neuronală și sănătatea hematologică.

Vitamina C (acidul ascorbic) este un micronutrient esențial vieții. Aceasta este necesară pentru sinteza colagenului din piele, oase, dinți, gingii sau cartilagii. De asemenea, ea stimulează absorbția fierului și, împreună cu vitaminele A și E, are o acțiune puternic antioxidantă luptând împotriva radicalilor liberi și a stresului oxidativ. În ceea ce privește vitamina E, acidul ascorbic ajută la refacerea formelor reduse ale acesteia, redându-i acțiunea antioxidantă.

Un alt rol important al acestei vitamine este acela de întărire a sistemului imunitar și de biosinteză a hormonilor de adaptare la stres. Un aport corespunzător (minimum 260 mg/zi) de vitamina C în organism ajută la diminuarea perioadelor de convalescență echilibrând sistemul imunitar. Similar altor vitamine, aceasta este implicată în metabolismul energetic celular, conferind organismului un plus de energie în stările de surmenaj.

Din nefericire, această vitamină este eliminată foarte ușor din organismul uman, iar acesta nu este capabil să își sintetizeze cantitățile necesare de vitamina C. Expunerea la diverși factori de stres, cum ar fi fumatul sau stilul de viață dezechilibrat, precum și tratamentul cu diferite medicamente (e.g. aspirină, anticoncepționale) măresc viteza de eliminare a acestui nutrient sau reduc absorbția sa din sursele alimentare. În plus, vitamina C se distruge ușor prin oxidare și tratare termică (e.g. gătire), fapt ce duce la scăderea aportului său din alimentele ce nu sunt consumate proaspete, în stare crudă. Astfel, cel mai adesea, în dieta modernă bazată pe alimente înalt-procesate, organismul nostru poate să nu beneficieze de un aport corespunzător de vitamina C.

Vitamina D₃ (colecalciferol) este supranumită și „vitamina soarelui” deoarece aproximativ 80-90% din necesarul acestui nutrient poate fi obținut prin expunerea corectă la lumina solară, mai exact la razele UV-B. Aceasta se găsește, în cantități variabile, și într-o gamă limitată de alimente precum: peștele gras (de ex. sardine, macrou, hering, ton, somon, păstrăv, ulei de cod), ouăle (gălbenuș), ficatul de vită sau ciupercile. Deși rata de fixare a acestei vitamine variază în funcție de diverși factori (de ex. vârstă, culoarea pielii, perioada din zi, sezon), totuși, o expunere zilnică de 15 minute a antebrațului la lumina naturală este, de regulă, suficientă pentru sinteza calcitriolului. În perioadele cu expunere solară crescută, un organism sănătos este capabil să își sintetizeze vitamina D₃ și să o depoziteze în țesuturile adipoase (grăsime) pentru a fi utilizată ulterior.

Cu toate acestea, deficiența și nivelurile inadecvate de vitamina D₃ sunt destul de răspândite chiar și în zonele însorite, mai ales pe teritoriul Europei. O posibilă explicație este teama față de cancerul de piele al cărui risc crește odată cu expunerea la soare. Astfel, tot mai multe persoane aleg să evite expunerea solară prin folosirea de creme cu factor de protecție sau prin îmbrăcăminte. Trebuie ținut cont și de faptul că, în diverse împrejurări (de ex. lunile de iarnă și alte circumstanțe în care cerul este înnorat, statul în casă), nu putem să beneficiem de razele solare. Mai mult, unele condiții medicale (de ex. hipoparatiroidie, osteoporoză, anumite afecțiuni renale, anumite defecte genetice) ne pot crește necesarul de vitamina D₃ sau pot scădea rata sa de absorbție și fixare, făcând recomandată suplimentarea acestui nutrient. Astfel, persoanele în vârstă sunt cele mai expuse riscului de deficiență de vitamina D₃. Acest lucru se explică prin reducerea receptorilor din piele responsabili cu transformarea razelor solare în vitamina D₃, scăderea capacității de fixare a acestei vitamine din alimentație din cauza diverselor probleme digestive sau a îmbătrânirii rinichilor, fapt ce împiedică transformarea formei alimentare de vitamina D₃ într-una biologic-activă și/sau problemele de locomoție și lipsa de vitalitate asociate vârstelor înaintate, ceea ce reduce semnificativ timpul petrecut în aer liber. Există studii științifice care susțin că aproximativ 40% din persoanele vârstnice suferă de deficiență de vitamina D₃. O altă categorie de risc pentru deficiența de vitamina D este reprezentată de persoanele obeze sau de către cele cu probleme de asimilare a grăsimilor și a celor care au suferit intervenții de tipul bypassului gastric.

Aceasta vitamină este necesară pentru asimilarea corectă a calciului și a magneziului din tractul gastro-intestinal. Ea acționează asupra întăririi sistemului osos și menține rezistența structurii sale. În plus, ea nu permite rinichilor să elimine fosfatul în urină, acesta din urmă fiind un alt partener al calciului în formarea oaselor. De aceea, produsele care conțin acest nutrient sunt folosite cel mai adesea pentru prevenirea și tratarea rahitismului (deficiența de vitamina D₃), în bolile care induc deficiența de calciu (de ex. hipoparatiroidie, pseudohipoparatiroidie) și fosfor (sindromul Fanconi, hipofosfatemia familială), dar sunt utile și în osteoporoză, osteomalacie, probleme dentare și gingivale, hiperparatiroidism (ce are ca efect reducerea densității osoase), boli renale (în care calciul și vitamina D₃ nu se asimilează corect), în boli genetice care au ca efect pierderile osoase (osteomalacia), în susținerea creșterii și dezvoltării osoase la copii și în refacerea rezervelor minerale ale femeilor care au trecut prin sarcini și alăptări succesive. În plus, suplimentarea cu această vitamină este recomandată și ca adjuvant în afecțiunile cardiovasculare (de ex. hipertensiune), colesterol crescut, atrofie musculară, obezitate, diabet și chiar și în depresii sau sindrom premenstrual. Datorită acțiunii sale asupra sistemului imunitar, vitamina D₃ este considerată utilă și în afecțiunile de tip autoimun precum: scleroză multiplă, artrită reumatoidă, astm, psoriazis sau lupus. Mai mult, asigurarea unui aport corespunzător de vitamina D ajută și la reglarea insulinei, creșterea performanței fizice și a rezistenței la efort, formarea și dezvoltarea creierului și buna funcționare a sistemului nervos.

Nu în ultimul rând, trebuie amintit rolul esențial al vitaminei D în menținerea sănătății sistemului imunitar. Astfel, această vitamină interacționează cu majoritatea celulelor sistemului imunitar, cum ar fi macrofagele, limfocitele B și T, neutrofilele și celulele dendritice. Limfocitele T și B pot produce metabolitul activ al vitaminei D, calcitriolul. În plus, vitamina D inhibă producția de citokine proinflamatorii și sporește producția de citokine antiinflamatorii. Vitamina D promovează sistemul imunitar înnăscut, echilibrează răspunsul imun și oferă un răspuns antiinflamator general. De asemenea, rezultatele studiilor medicale demonstrează că suplimentarea cu Zinc, vitamina C și vitamina D poate atenua infecțiile respiratorii virale. Adițional, s-a dovedit benefică și administrarea combinată a Seleniului cu vitaminele C, D și cu acizii grași Omega-3.

Vitamina E (α-tocoferol) face parte din categoria vitaminelor liposolubile, astfel, aceasta se găsește cu precădere în alimente grase precum uleiurile (e.g. de rapiță, migdale, măsline, germeni de grâu), avocado, unt, nuci și semințe, dar și în legume precum spanacul, broccoli sau sparanghelul. Această vitamină se regăsește, în natură, sub mai multe forme, mai exact 4 tipuri de tocoferoli și 4 tipuri de tocotrienoli. Aceste forme variază din punct de vedere al activității lor biologice, α-tocoferolul fiind considerată forma cea mai utilă pentru consumul uman. Mai mult, denumirea de „D-α-tocoferol” este dată α-tocoferolului obținut din surse naturale, așa cum este și cel prezent în produsul de față.

Vitamina E are o serie de funcții biologice foarte importante, cea mai cunoscută fiind cea antioxidantă. Aceasta limitează propagarea radicalilor liberi în țesuturi și oxidarea acizilor grași polinesaturați, fiind ajutată în special de vitamina C care o readuce într-o stare reducătoare. De aceea, suplimentarea corespunzătoare cu această vitamină ar putea reduce sau întârzia riscul de a dezvolta afecțiunile cronice asociate stresului oxidativ. De asemenea, α-tocoferolul reglează activitatea enzimatică, afectează exprimarea unor gene și ia parte în diverse procese metabolice. În plus, studiile in vitro au arătat și importanța vitaminei E în reglarea sistemului imunitar. Nu în ultimul rând, aceasta participă la funcțiile neurologice și are o acțiune vasodilatatoare și anticoagulantă (de fluidizare a sângelui).

Datorită acestor funcții deosebit de importante ale vitaminei E, suplimentarea sa este, de obicei, recomandată persoanelor cardiace sau celor care vor să reducă riscul dezvoltării bolilor cardiovasculare. Din cauza problemelor de absorbție și fixare a nutrienților din alimente, persoanele cu boli inflamatorii intestinale (de ex., boala Crohn, colita ulcerativă, boala celiacă) și cele care nu metabolizează corect grăsimile (de ex., fibroză chistică, secreție insuficientă de bilă) sunt sfătuite și ele să își suplimenteze dieta cu vitamine și minerale, printre care foarte recomandată fiind vitamina E. Nu în ultimul rând, sunt studii științifice care arată faptul că vitamina E ar putea ajuta și la menținerea sănătății ochilor, fiind utilă în protejarea împotriva afecțiunilor degenerative maculare provocate de îmbătrânire.

Vitamina K (fitochinonă, farnochinonă, menadionă), cunoscută și sub numele de vitamina de coagulare a sângelui, vitamina coagulantă sau vitamina antihemoragică, face parte din categoria vitaminelor liposolubile, alături de vitaminele A, E și D₃. Aceasta este o denumire umbrelă, care include mai multe substanțe (vitamere) naturale sau de sinteză care au o activitate biologică similară în ceea ce privește coagularea sângelui (mai exact, participă la procesele de modificare post-translaționale ale unor proteine implicate în coagularea sângelui). Acestea au și un rol important în activarea osteocalcinei, controlând procesul de fixare a calciului în oase și alte țesuturi. Astfel, vitamina K₁ sau fitochinona/filochinona/fitomenadiona este forma sintetizată de plantele cu frunze verzi (în special verde închis), fiind esențială pentru procesele de fotosinteză. În organismul uman, vitamina K₁ poate fi transformată în vitamina K₂ (doar sub forma MK-4) la nivel tisular (pancreas, perete arterial, testicule), fără intervenție bacteriană. De asemenea, microbiota intestinală (colonică) este capabilă să sintetizeze K₂ (forma MK-4) din K₁. În mod interesant, celelalte forme ale vitaminei K₂, precum MK-7 (menachinonă-7) – forma regăsită și în formula de față, nu pot fi sintetizate decât de către speciile bacteriene de la nivelul colonului (de ex., Escherichia coli), în cadrul respirației anaerobe. Vitamina K₂ este principala formă de depozit a vitaminei K la speciile animale. Așa cum am văzut, ea prezintă mai multe subtipuri (de la MK-4 la MK‑13), care diferă prin lungimea catenei de hidrocarburi. Dintre acestea, MK-4 (menachinonă-4/menatetranonă) este cea mai comună formă de vitamina K₂ din organismul animal, inclusiv din cel uman. Cele mai studiate forme de menachinonă sunt MK-4 , MK-7 și MK-9. Pe lângă formele naturale K₁ și K₂, au fost create și forme sintetice ale vitaminei K, precum K₃ (menadionă), K₄, K₅ cu utilizări în industria alimentară (antifungic) și veterinară.

În ceea ce privește sursele alimentare, fitochinona este forma cea mai prevalentă, menachinonele fiind prezente în cantități mult mai mici în alimente fermentate sau de origine animală. Impactul sintezei de vitamine K₂ la nivel colonic, de către microbiota intestinală, este încă insuficient înțeles, acest proces nepărând să aibă o influență majoră asupra nivelurilor serice de vitamina K din organism, dar fiind capabil să furnizeze o parte din necesarul zilnic al unui individ sănătos. Cele mai bogate surse alimentare de vitamina K sunt: produsele fermentate (natto), legumele cu foi verzi (spanac, kale, broccoli, varză, lobodă, urzici, sfeclă, salată, frunze de nap), unele leguminoase (mazăre, soia/edamame, bame), organe (ficat), carne (porc, pui, vită), uleiuri vegetale (rapiță, măsline, soia), nuci și semințe (semințe de pin, caju), dovleac, morcov, fructe (afine, smochine, struguri), ouă sau lactate (brânză, lapte). Odată ingerată din surse alimentare, similar celorlalte vitamine liposolubile, vitamina K este încorporată în micelii mixte cu ajutorul enzimelor pancreatice și a sucurilor biliare. Sub această formă, este absorbită de către enterocitele din intestinul subțire, în special la nivelul jejunului. Mai departe, vitamina K este încorporată în chilomicroni ce ajung cu ajutorul limfei la ficat, care le asamblează sub formă de lipoproteine cu densitate foarte scăzută (VLDL). Aceasta este forma sub care vitamina K circulă în sânge. Organismul uman stochează această vitamină la nivelul ficatului și a altor țesuturi și organe importante (inimă, pancreas, creier, oase). Spre deosebire de alte vitamine liposolubile, vitamina K este metabolizată și excretată rapid, neregăsindu-se în cantități mari în sânge. Pe cale orală, organismul este capabil să rețină doar 30-40% din cantitatea ingerată, restul fiind eliminat prin fecale și urină. Astfel, rezervele corpului în această vitamină sunt mult mai mici decât în cazul celorlalte vitamine liposolubile.

În ceea ce privește necesarul de vitamina K, experții în nutriție recomandă un aport zilnic de 50-140 μg. EFSA a stabilit o valoare nutrițională de referință de 75 μg. În SUA, autoritățile recomandă un aport zilnic de: 2 μg în primele 6 luni de viață, 2,5 μg la copiii de 7-12 luni, 30 μg începând de la 1 an, 55 μg de la 4 la 8 ani, 60 μg pentru copiii de 9-13 ani, 75 μg pentru 14-18 ani (inclusiv în sarcină și alăptare), 120 μg pentru bărbații, respectiv 90 μg pentru femeile, de peste 19 ani (inclusiv în sarcină și alăptare). Deși vitamina K este degradată ușor de temperatură și lumină, carențele în acest nutrient sunt rare la adulții sănătoși datorită disponibilității din alimente și producție endogenă. Cu toate acestea, nou-născuții (în primele zile sau săptămâni) pot fi carențați în această vitamină din cauza cantității mici din laptele matern, a transferului placentar redus și al microbiotei intestinale încă în curs de dezvoltare. Alte persoane aflate în grupa de risc pentru hipovitaminoză sunt: cele cu sindrom de malabsorbție și alte probleme gastrointestinale (fibroză chistică, boală celiacă, colită ulcerativă, boala Crohn, SIBO), cele care au suferit o intervenție bariatrică (deseori asimptomatice), cele care urmează tratamente medicamentoase (anticoagulante precum warfarina, doze mari de antibiotice, medicamente pentru reducerea colesterolului ce au la bază sechestranţi ai acizilor biliari, medicamente pentru scăderea în greutate care împiedică absorbția grăsimilor) sau cele care suferă de malnutriție. Simptomele carenței de vitamina K apar rapid datorită rezervelor mici din organism și a vitezei mari cu care se metabolizează. Acestea cuprind: sângerări (hemoragii subcutanate, gingivale, nazale, hematoame, în cazuri grave chiar musculare sau cerebrale), probleme de fixare a calciului în sânge (osteopenie, osteoporoză) și probleme coronariene. Hipervitaminoza nu a fost raportată la administrarea orală a formelor naturale (K₁ și K₂), atât din alimente cât și din suplimente. Singurele efecte toxice (la nivelul ficatului și a sintezei de glutation) au fost raportate în trecut, în cazul formei sintetice (K₃, menadionă), motiv pentru care aceasta nu se mai folosește în suplimentele destinate oamenilor, în prezent având doar uz veterinar.

Zincul este un microelement esențial pentru buna funcționare a organismului uman. Acesta contribuie la diviziunea celulară normală și la exprimarea genelor (având rol în funcționarea a peste 1.000 de factori de transcripție), reglează mecanismele de apoptoză (moarte celulară programată), participă în procesele de comunicare celulară, este necesar pentru activarea a peste 300 de enzime (fiind necesar în activitatea catalitică a în jur de 100 de enzime) și este un compus de bază al multor proteine (peste 2.000). În corpul uman, acesta este oligoelementul de natură metalică aflat pe locul doi ca abundență după fier. De asemenea, el este singurul metal care apare în toate clasele enzimatice. Zincul are un rol important și în reglarea activității neuronale și în plasticitatea sinaptică, fiind recomandat persoanelor vârstnice ca adjuvant în atenuarea proceselor de degenerescență asociate înaintării în vârstă sau persoanelor supuse surmenajului intelectual (de ex. elevi, studenți, jucători de șah). Similar, asigurarea unui nivel corespunzător de Zinc este esențială pentru susținerea creșterii și dezvoltării normale a copilului din perioada de sarcină și până la adolescență.

Acest microelement participă și la buna desfășurare a proceselor imunitare, fiind un bun antiinflamator. Zincul este esențial și în menținerea sănătății sistemului osos, pielii, părului și unghiilor. De asemenea, el are un rol fundamental și în menținerea acuității mirosului, gustului și a vederii. Deosebit de important pentru dezvoltarea și menținerea sănătății aparatului reproducător masculin, Zincul este un factor cheie și în funcționarea normală a prostatei. Nu în ultimul rând, acesta are și proprietăți antioxidante, ajutând la protecția celulelor împotriva stresului oxidativ.

Necesarul zilnic de Zinc al unui adult este între 8 mg pentru femei și 11 mg pentru bărbați și poate fi asigurat prin adoptarea unei diete diversificate și echilibrate, cu alimente integrale de bună calitate. Câteva din principalele surse alimentare de Zinc sunt: carnea (de vită, crab, porc, homar, pui), nucile (caju, migdale) și leguminoasele (fasole, năut, mazăre). Doza maximă de Zinc recomandată fără prescripție, este de 40 mg pe zi. Dozele mai mari se recomandă a fi administrate sub îndrumarea unui specialist. Trebuie menționat și faptul că suplimentarea Zincului peste necesarul zilnic pentru perioade prea îndelungate (peste 9 luni) poate induce un deficit de Cupru, cu efecte reversibile sau ireversibile, în funcție de severitatea carenței.

Pe de cealaltă parte, trebuie subliniat faptul că Zincul nu poate fi stocat în corp, organismul uman ne având capacitatea de a-și face rezerve pentru acest mineral. Pe cale de consecință, persoanele cu diete dezechilibrate sau cele cu boli cronice renale, hepatice sau de altă natură, cele cu malabsorbție și tulburări gastrointestinale, cele cu diabet, siclemie sau cancer, vârstnicii, vegetarienii, femeile însărcinate sau care alăptează și persoanele care consumă cantități crescute de alcool sunt cele mai predispuse categorii la deficitul de Zinc. În categoria de risc crescut de carențare în Zinc se află și persoanele care urmează tratamente cu anumite medicamente din clasa antibioticelor (chinolonă, tetraciclină), diureticelor (tiazidice) sau a penicilaminei.

Carența în Zinc se poate asocia cu încetinirea creșterii și dezvoltării la copii, impotență, hipogonadism (doar în cazul bărbaților), alopecie, leziuni dermice și oculare, vindecare dificilă a rănilor, diaree, lipsa poftei de mâncare, disgeuzie (alterarea gustului), probleme de cogniție și imunitate scăzută. În ceea ce privește afectarea imunității, aceasta este cauzată, în mare parte, de către atrofierea timusului, fapt ce inhibă răspunsurile imune înnăscute sau adaptative. De asemenea, Zincul este absolut esențial în activitatea biologică a timulinei (FTS), un hormon implicat în diferențierea celulelor imunitare T și amplificare acțiunii acestora și a celulelor imunitare NK. Mai mult, timulina este o peptidă cu rol antiinflamator și neuroprotector la nivelul sistemului nervos central, având drept țintă astrocitele. Din nefericire, statisticile arată că prevalența globală a carenței în Zinc este destul de mare (cca 20%), fiind estimat că un procent de 35-45% din persoanele de peste 60 de ani prezintă acest deficit nutrițional.

Asigurarea unui aport corespunzător de Zinc este și mai importantă în sezonul rece și la trecerea dintre anotimpuri când schimbările rapide de temperatură, presiune atmosferică și umiditate suprasolicită sistemul imun și îl vulnerabilizează în fața diverșilor factorii de mediu precum virusurile patogene (de ex., coronavirusuri, virusurile gripale A, B sau C, rinovirusuri). Este deja bine-cunoscut efectul pozitiv al Zincului în ameliorarea răcelii, acesta reducând durata și intensitatea simptomelor bolii, în special când este administrat în primele 24 de ore de la debutul respectivelor simptome. Tot mai multe studii scot în evidență utilitatea suplimentării cu Zinc și în ameliorarea severității simptomelor COVID-19. Astfel, a fost observat că Zincul intracelular inhibă o serie de ribovirusuri, printre care și coronavirusurile. Mecanismele observate au fost inhibarea activității enzimatice a ARN-polimerazei și a replicării acesteia. De asemenea, a fost consemnată și inhibarea enzimei de conversie a angiotensinei 2 (ACE2). Majoritatea studiilor clinice au observat că, deși suplimentarea doar cu acest mineral are efecte benefice asupra răspunsului imun, totuși, cele mai pronunțate efecte benefice se pot observa atunci când Zincul este asociat cu diverse medicamente (clorochina, hidroxiclorochina) sau compuși activi precum flavonoidele (quercetină, curcumină, epigalocatechină, hesperidină ș.a.) cu efect ionofor ce sporesc biodisponibilitatea acestui mineral. În încheiere, experții recomandă un aport zilnic adecvat de vitamine (C, D₃) și minerale (Zn, Cu, Se), însoțit de un aport suficient de acizi grași omega-3 în vederea obținerii unui efect sinergic de protejare și fortifiere a sistemului imunitar.

Drojdia seleniată completează aportul de vitamine din complexul B ce sunt necesare funcționării optime a sistemului nervos, în special a creierului, și susține procesele de memorare și concentrare. Așa cum este sugerat și în denumire, Drojdia seleniată este o sursă foarte biodisponibilă de seleniu organic, element cu rol antioxidant ce este prezent în cantități insuficiente în solul țării noastre și în special în alimentația modernă de tip fast-food. Acest microelement este un cofactor al enzimelor antioxidante glutation peroxidază și tioredoxin reductază. De asemenea, seleniul contribuie la formarea lichidului seminal, la buna funcționare a prostatei și a glandei tiroide (de ex., cofactor al enzimelor deiodinaze care reglează hormonii tiroidieni). În plus, acesta are și proprietăți imunostimulatoare și facilitează creșterea normală a părului și a unghiilor. Pe lângă conținutul crescut de seleniu organic, drojdia seleniată are în componența sa și enzima „invertază”. Invertaza produsă în mod natural de drojdie are o acțiune de scindare a zaharozei în glucoză și fructoză, micșorând travaliul metabolic al asimilării dizaharidelor. Nu în ultimul rând, drojdia seleniată este o sursă importantă de steroli și glucani, ingrediente ce au un rol însemnat în stimularea sistemului imunitar.

Seleniul este un microelement esențial pentru organismul uman, acesta intrând în componența a peste 20 de selenoproteine cu rol major în sinteza adenomială, metabolismul hormonilor tiroidieni, funcția reproducătoare și protecția împotriva radicalilor liberi și a agenților infecțioși. Acesta este prezent în formă organică (selenometionină, selenocisteină) sau anorganică (selenat, selenit), putând fi absorbit în organism în ambele cazuri. Totuși, majoritatea seleniului regăsit în țesuturile umane, precum și în cele animale, este sub formă de selenometionină. Rezerva principală de seleniu a corpului sunt mușchii, aceștia încorporând între 28 și 46% din tot seleniul regăsit în organismul uman. Cele mai bune surse alimentare de seleniu sunt, pe departe nucile de Brazilia, o porție (6-8 nuci) din acestea oferind până la de 10 ori doza zilnică necesară din acest microelement. Alte alimente bogate în seleniu sunt: carnea de pește (ton, sardine, halibut), fructele de mare, organele și carnea de porc, vită, curcan, pui, ouăle sau cerealele integrale.

Totuși, în special în cazul alimentelor de origine vegetală, conținutul solului în acest micronutrient este foarte important. Deoarece în unele zone (în special în China, dar și în unele părți din Europa) solurile sunt sărace în seleniu, alimentele obținute în aceste regiuni vor oferi și ele un aport scăzut de seleniu în alimentație. Cel mai adesea, persoanele care trăiesc în respectivele regiuni, precum și cele care au anumite probleme de sănătate (HIV, dializă, absorbție intestinală redusă), cele vegetariene sau cele care urmează regimuri alimentare foarte restrictive au un risc crescut de a prezenta carențe de seleniu. În astfel de cazuri, se recomandă consumul unor alimente fortifiate sau a suplimentelor alimentare de calitate ce conțin acest microelement. Sunt de preferat sursele organice de seleniu deoarece acestea au o rată de absorbție mult mai mare decât cele anorganice (de ex., peste 90% pentru selenometionină și doar 50% pentru selenitul de sodiu). Determinarea nivelului de seleniu din corp poate fi făcută atât la nivel seric, cât și plasmatic. Valoarea considerată suficientă pentru sinteza normală a selenoproteinelor în organismul uman este de 8 μg/dL (ser sau plasmă). Aceasta poate fi obținută, la persoanele sănătoase, printr-un aport zilnic de minimum 55 μg de seleniu (pentru adulți și copii de peste 14 ani) din surse alimentare sau prin suplimentare. Deși destul de rară în țările dezvoltate, deficiența de seleniu poate fi asociată cu o serie de probleme grave de sănătate precum: anumite forme de cardiomiopatie (Keshan), anumite tipuri de osteoartrită (Kashin-Beck), infertilitate masculină, risc crescut de cancer (colorectal, prostată, pulmonar) sau risc de exacerbare a deficienței de iod, cu posibile efecte asupra dezvoltării normale la copii (cretinism infantil). Foarte rară este și supradozarea cu seleniu, însă ea poate apărea la cei care iau suplimente cu doze mari de seleniu, pe perioade îndelungate de timp. Doza zilnică maximă recomandată pentru seleniu este de 400 μg. Administrarea îndelungată cu doze mai mari de seleniu poate crește riscul de diabet, probleme renale sau hepatice și poate avea drept efecte adverse simptome precum: amețeala, probleme de coagulare a sângelui, tremurat, dureri musculare, iritabilitate, căderea părului, vomă și stare de greață, modificări ale unghiilor, gust metalic sau miros de usturoi al respirației.

Conform celor mai recente studii, seleniul ar putea avea un rol important în prevenția anumitor tipuri de cancere datorită rolului său important în repararea ADN-ului, apoptoza celulară sau în menținerea bunei funcționări a sistemelor imunitar și endocrin. De asemenea, un rol esențial îl are și acțiunea sa antioxidantă. Totuși, aceste studii sunt încă insuficiente, în prezent, fiind nevoie de mai multe date. Pe lângă posibila acțiune anticancerigenă, seleniul pare a fi implicat și în menținerea sănătății cardiovasculare. Pe scurt, mecanismul de protecție constă în acțiunea antioxidantă a seleniului, fapt ce previne peroxidarea lipidelor precum LDL (și formarea de LDLox), ducând, astfel, la stoparea proceselor inflamatorii și a agregării plachetare. Și în acest caz, mai sunt necesare studii cu privire la o înțelegere mai bună a rolului seleniului asupra riscului de boli cardiovasculare. Un alt beneficiu al suplimentării cu seleniu ar putea fi și cel al încetinirii declinului cognitiv la persoanele în vârstă. Cercetările preliminarii indică un efect protector al seleniului împotriva unor afecțiuni neurodegenerative precum Alzheimerul. Nu în ultimul rând, datorită rolului important al seleniului (alături de iod) în menținerea sănătății glandei tiroide, acest microelement a prezentat efecte protectoare împotriva unor afecțiuni tiroidiene precum boala Graves, tiroidita autoimună sau tiroidita post-partum.

Iodul este un microelement prezent în mod natural în unele alimente (de ex., alge, pește, fructe de mare, ouă). Acesta se regăsește și în unele tipuri de sare (de mare, iodată), în formulele pentru sugari și – în funcție de dieta mamei, și în laptele matern. Similar, laptele de consum poate conține și el Iod, însă cantitatea în acest micronutrient variază mult în funcție de dieta animalului care îl produce. Pe departe, cea mai bună sursă naturală de iod este cea care provine din alge (kelp / varec, kombu, wakame, nori ș.a.) sau din sarea marină integrală. Deoarece Iodul intră în componența hormonilor tiroxină (T4) și triiodotironină (T3) acest element este esențial pentru buna funcționare a glandei tiroide. Datorită importanței sale în funcția tiroidiană, Iodul este esențial pentru desfășurarea multor reacții biochimice, precum sinteza proteinelor, activitatea enzimatică și, în general a activității metabolice a organismului uman. Iodul este esențial și pentru dezvoltarea corectă a sistemelor osos și nervos central la fetus și sugar. Pe lângă aceste roluri bine-cunoscute ale Iodului, se remarcă și noi beneficii ale asigurării unor cantități corespunzătoare din acest microelement. Astfel, Iodul poate fi util în combaterea displaziei mamare și a mastopatiei fibrochistice. Mai mult, se pare că acesta are un rol și în modularea răspunsului imun.

Deoarece conținutul de Iod al solului este foarte variabil în diverse părți ale lumii, produsele alimentare obținute pe respectivele soluri au și ele un conținut variabil în acest element. Astfel, în regiunile în care prezența Iodului în sol este scăzută, populația are un risc crescut de a prezenta carențe și de a dezvolta gușă. Acest fenomen are loc din cauza măririi în dimensiune a glandei tiroide sub influența nivelurilor crescute de hormon TSH (tirotropină). Acesta este un răspuns normal al corpului atunci când aportul zilnic de Iod scade sub 100 μg și reprezintă încercarea sa de a prelua cât mai mult Iod din sânge pentru a putea produce hormonii tiroidieni de care are nevoie. În cazul aportului mai mic de 10-20 μg/zi, se instalează hipotiroidia asociată frecvent cu formarea gușii, oboseală cronică, senzație de epuizare, încetinirea proceselor mentale, depresie, creștere în greutate și probleme de termoreglare (temperaturi scăzute ale corpului ca urmare a încetinire a proceselor metabolice). În cazuri severe de deficiență, poate crește și riscul de instalare a formei foliculare de cancer tiroidian. La femeile însărcinate, deficiența severă de Iod poate afecta grav dezvoltarea fetusului, provocând probleme în formarea sistemului nervos, a celui osos, încetinirea creșterii, creșterea riscului de pierdere a sarcinii sau de naștere mortină. Cel mai adesea, insuficiența severă cronică de Iod în timpul sarcinii cauzează cretinism la copil. Formele mai ușoare de deficiență de Iod, la copii, pot duce la întârzierea dezvoltării, un nivel mai scăzut al inteligenței (IQ) și creșterea riscului de a dezvolta deficit de atenție și hiperactivitate (ADHD).

Atunci când aportul de Iod este suficient, glanda tiroidă reține cantitatea potrivită din acest element, putând sintetiza cantitățile corecte de hormoni, excesul fiind eliminat pe cale urinară. Un adult sănătos reține aproximativ 15-20 mg în corp, 70-80% din acesta fiind concentrat la nivelul tiroidei. În Uniunea Europeană și SUA, doza zilnică recomandată de Iod este de 150 μg pentru ambele sexe. Excepție fac femeile însărcinate, care au nevoie de 220-250 μg/zi și cele care alăptează, cărora li se recomandă minimum 290 μg/zi. Pe de cealaltă parte, aportul excedentar de Iod, deși rar, poate induce aceleași efecte precum cele ale deficienței. Astfel, aportul cronic al unor cantități mai mari de 1.100 μg/zi de Iod poate duce la creșterea nivelurilor de TSH, apariția gușii, inhibarea sintezei de hormoni tiroidieni, apariția hipotiroidiei sau a hipertiroidiei, creșterea riscului de tiroidită și a cancerului tiroidian papilar. În mod interesant, suplimentarea cu doze mari de Iod poate prezenta toxicitate la persoanele carențate în Seleniu, însă cele două microelemente sinergizează puternic pentru menținerea sănătății tiroidiene atunci când sunt suplimentate împreună, în dozele normale recomandate.

Inozitolul (Myo-inozitol) este un compus organic natural din familia ciclohexanhexolilor, adesea catalogat în trecut drept „vitamina B₈”, deși nu poate fi considerat în mod oficial o vitamină deoarece organismul uman îl poate sintetiza din glucoză. Istoria acestui compus începe cu anul 1850, când chimistul german Johann Joseph Scherer izolează pentru prima dată o substanță dulce, din țesut muscular. De aceea, denumirea de „inozitol” vine din cuvântul grecesc „inos” – însemnând fibră musculară. În secolul al XX-lea, compusul este identificat ca factor important de creștere pentru drojdii și microorganisme și este inclus, temporar, în grupul vitaminelor B. Ulterior, în 1950-1980, sunt elucidate rolurile sale în membranele celulare și în semnalizarea intracelulară. În prezent, începând cu anii ’90, cercetările se concentrează asupra rolului inozitolului în metabolism, funcția neurologică, fertilitate și sensibilitatea la insulină.

Din punct de vedere fizico-chimic, inozitolul se prezintă ca o pulbere cristalină albă, cu gust ușor dulceag, solubilitatea foarte bună în apă și stabilă la temperatură normală. Cele mai bune surse alimentare pentru acest compus sunt: leguminoasele (mazăre, fasole), nucile, semințele, fructele (pepene galben, citrice) și cerealele integrale (ovăz, tărâțe). Din punct de vedere biochimic, inozitolul intră în componența unor fosfolipide esențiale precum: fosfatidilinozitol (PI), fosfatidilinozitol-4-fosfatul (PIP) sau fosfatidilinozitol-4,5-bifosfatul (PIP₂). Aceste molecule sunt componente absolut esențiale ale membranei celulare. De asemenea, una dintre cele mai importante funcții ale inozitolului este participarea la sistemele de transmitere a semnalului celular. Mai exact, atunci când un hormon, neurotransmițător sau factor de creștere se leagă de receptorul său, PIP₂ se descompune în inozitol trifosfat (IP₃) și diacilglicerol (DAG). Acești mesageri secundari controlează: eliberarea calciului intracelular, activarea enzimelor, expresia genelor și răspunsurile metabolice. Astfel, se poate spune că inozitolul reprezintă o parte esențială din „limbajul molecular” prin care celulele comunică între ele. Nu în ultimul rând, derivații de inozitol participă și la cascada de semnalizare a insulinei. Aceștia influențează: transportul glucozei în celule, utilizarea glucozei pentru producerea de energie și metabolismul lipidic. Acest mecanism stă la baza utilizării în prezent a dozelor mari de myo-inozitol în produsele destinate susținerii metabolismului glucidic.

În corpul uman, inozitolul se găsește în concentrații ridicate în: creier, ficat, rinichi, inimă și în sistemul reproducător. La nivelul sistemului nervos, acest compus participă indirect la funcționarea neurotransmițătorilor, precum: serotonina, dopamina, acetilcolină sau GABA. Acesta are un rol esențial în metabolismul celular, unde este implicat în: producerea energiei, răspunsul hormonal, funcția membranelor celulare și transmiterea semnalelor intracelulare. De asemenea, datorită concentrațiilor ridicate de inozitol din ovocite, lichid folicular și spermă, acest compus are un rol biologic semnificativ în procesele de reproducere. Deși, până în prezent, în Uniunea Europeană nu există afirmații de sănătate autorizate EFSA pentru inozitol, literatura științifică evidențiază rolul său în: susținerea funcției neurologice normale (neurotransmisie, funcția cognitivă, echilibrul neurochimic), reglarea metabolismului glucidic (sensibilitatea la insulină, metabolismul glucozei, homeostazia energetică), îmbunătățirea funcției reproductive la femei (creșterea fertilității, susținerea funcției ovariene, combaterea sindromului ovarelor polichistice – PCOS) și în optimizarea metabolismului celular (comunicare celulară, funcția membranelor, procese metabolice multiple). Inozitolul este considerat un ingredient cu profil de siguranță foarte bun. În studiile clinice, acesta se utilizează frecvent în cantități de 2, 4 sau chiar 8-12 g/zi. Aceste doze sunt considerabil mai mari decât cantitatea prezentă în formula de față.