Untul-pământului (Tamus communis): beneficii, proprietăți și mod de folosire

Untul-pământului (Tamus communis) este liana cu frunze lucioase, în formă de inimă, și ciorchini de boabe roșii pe care o găsești încolăcită prin tufișuri și pe marginea pădurilor umbroase. În dicționarele românești se numește fluierătoare, iar în alte părți i se mai spune viță-neagră sau unsoarea-pământului. În medicina populară din Bulgaria, din Turcia și din Irak, rădăcina ei se folosea pentru dureri reumatice și musculare, traumatisme și degerături. Azi știm că rădăcina irită pielea, că boabele sunt otrăvitoare, iar în România planta figurează pe lista plantelor periculoase pentru consumul uman. Mai jos afli cum o recunoști, cu ce se confundă, ce s-a studiat în laborator și pe animale și ce spune legea.

Ce este untul-pământului

Untul-pământului este o plantă agățătoare din familia Dioscoreaceae, familia ignamelor.¹ Are tulpini subțiri, care se încolăcesc în jurul tufișurilor și ajung la 3 metri, iar rădăcina groasă, aflată sub pământ, reface planta de deasupra în fiecare an.^{2, 3} Plantele sunt dioice: unele au numai flori masculine, iar altele numai flori feminine.^{2, 4}

Multă vreme, numele științific a fost Tamus communis, dat de Linné în 1753.⁵ În 2002, botaniștii Caddick și Wilkin au mutat planta în genul Dioscorea, al ignamelor, așa că numele acceptat azi este Dioscorea communis.⁵ Ordinul 244/2005 o trece însă tot sub numele vechi, Tamus communis L.⁶ În 2023, o echipă internațională, cu cercetători de la Grădinile Botanice Regale din Kew, a analizat 76 de exemplare de ierbar și a propus ca ceea ce se numea Dioscorea communis în sens larg să fie împărțit în trei specii.⁷

Dicționarele românești o așază sub cuvântul fluierătoare: plantă erbacee cu flori galbene-verzui și cu fructe bace roșii. Untul-pământului, unsoarea-pământului și viță-neagră apar acolo ca nume ale ei, cele mai multe regionale.²

Cum arată untul-pământului

Planta înflorește primăvara,² iar boabele se coc între august și noiembrie.⁴ Frunzele sunt alterne, lung-pețiolate, în formă de inimă, cu vârful ascuțit, lucioase și de un verde aprins.^{2, 3, 4} Florile sunt mici, de cel mult 5 mm, galbene-verzui, și seamănă cu niște clopoței cu șase lobi.⁸ Boabele sunt bace globuloase, roșii, care pot rămâne pe tulpini până iarna.^{3, 4}

Cum o recunoști

• Frunzele: întregi, fără lobi, în formă de inimă, cu baza crestată și vârful ascuțit, lucioase, cu nervuri arcuite.^{1, 2, 4}
• Tulpina: subțire, se încolăcește singură în jurul sprijinului și nu are cârcei, spre deosebire de bryonia.^{1, 4}
• Florile: mici, galbene-verzui, în raceme, la subsuoara frunzelor. Pe unele plante sunt numai flori masculine, pe altele numai flori feminine.^{4, 8}
• Boabele: roșii, globuloase, de 8,5-11 mm, cu 1-6 semințe brune.³
• Rădăcina: un rizom gros, de 20-30 cm lungime și 5-10 cm grosime, cu o coajă groasă, de la brun la negru, și cu miezul alb și moale.^{8, 9}

Unde crește untul-pământului

Untul-pământului crește prin păduri, tufișuri și garduri vii, în locuri umbroase. Enciclopedia catalană îl așază în pădurile și în râpele umede din câmpia mediteraneană și din partea de jos a etajului montan.⁸ În sudul Bulgariei crește în tufișuri și în păduri tinere și luminoase, până la 1.200 m altitudine.⁹ În Franța urcă tot până la 1.200 m.⁴ În total, e foarte răspândit în aproape toată Europa, în nordul Africii și în estul Mediteranei.⁹ Botaniștii îl numesc „euri-mediteranean”: are centrul pe coastele Mediteranei, cu prelungiri spre nord și spre est.³

În România, dicționarul CADE, din anii 1926-1931, îl descrie drept plantă ierboasă care crește prin păduri și tufișuri umbroase.² În baza de date GBIF sunt înregistrate 59 de observații și exemplare din România. Dintre cele cu județul precizat, cele mai multe vin din vestul și sud-vestul țării, din Timiș, Caraș-Severin, Hunedoara și Mehedinți.¹⁰

Studiul din 2023, făcut pe 76 de exemplare din ierbare, recunoaște patru specii în grupul din care face parte planta noastră:⁷

Sursa: Campos și colab., Annals of Botany, 2023.⁷

Untul-pământului sau bryonia?

Untul-pământului se poate încurca cu bryonia, tot o liană cu boabe roșii. În engleză, planta noastră se numește „black bryony”, adică bryonia neagră, deși nu e rudă apropiată cu bryonia: untul-pământului face parte din familia ignamelor, iar bryonia din familia dovlecilor.^{1, 11} În Spania, lăstarii tineri ai ambelor plante se numără printre cei pe care oamenii îi culeg și îi mănâncă de tradiție.¹²

Surse: dexonline, după DEX, Micul dicționar academic, CADE și Dicționarul dendrofloricol; Flora of North America, volumele 6 și 26.^{1, 2, 11}

Dicționarele le tratează cu prudență pe amândouă. Dicționarul dendrofloricol notează despre fructele untului-pământului că sunt otrăvitoare, iar DEX descrie împărăteasa (Bryonia alba) drept plantă veninoasă.² Nu culege și nu mânca o liană cu boabe roșii după poză sau după nume.

Denumiri populare și nume în alte limbi

În română, dicționarele trec planta la cuvântul fluierătoare și îi dau ca sinonime regionale brâie, lemn-nelemn, napi-porcești-de-pădure (sau napii-porcului-de-pădure) și viță-neagră. Untul-pământului, unsoarea-pământului și ușioara-pământului sunt tot nume ale ei, în general regionale.² Cuvântul fluierătoare e socotit un derivat de la fluier, respectiv de la verbul a fluiera, dar dicționarele nu spun de ce planta a primit acest nume.²

Numele ei în alte limbi europene:

Surse: GBIF; Acta Plantarum, pentru italiană; Centrul antipoison din Lille, pentru franceză.^{3, 4, 10}

Ce parte se folosește

În tradiție se folosește rădăcina, adică rizomul. Rizomul uscat poartă în literatura de specialitate numele latin Rhizoma Tami. Se recoltează după coacerea boabelor, în septembrie-octombrie, sau primăvara devreme, în timpul înfloririi, în martie-aprilie.⁹

În medicina populară din Bulgaria, sucul sau macerația rădăcinii se pun pe piele în caz de traumatisme, dureri reumatice și musculare, sciatică și căderea părului. Extractul irită pielea, iar explicația dată este că astfel crește circulația sângelui în zona tratată. Macerația se face în ulei de măsline sau în alcool de 70%. Extractele în apă nu au folosire terapeutică în această tradiție.⁹ În Turcia, rădăcina pisată se folosește pentru reumatism, iar în Irak, tinctura se folosește pentru degerături neulcerate.⁹

În dicționarele românești citate mai jos, planta e descrisă doar botanic; o folosire în medicina populară de la noi nu este consemnată acolo.² Nu există nicio monografie europeană care să spună ce parte, în ce cantitate și cât timp s-ar putea folosi, pentru că planta nu a fost evaluată de Agenția Europeană a Medicamentului.¹³ Acțiunea pe care o promite tradiția nu a fost confirmată la oameni.⁹

7 lucruri surprinzătoare despre untul-pământului

1. Are cel puțin opt nume în română. Dicționarele înșiră fluierătoare, untul-pământului, unsoarea-pământului, ușioara-pământului, viță-neagră, lemn-nelemn, napi-porcești-de-pădure și brâie.²
2. Este rudă cu ignamele. Genul Dioscorea are în jur de 600 de specii, cele mai multe tropicale, iar tuberculii unora dintre ele sunt hrană.^{1, 8} În Mediterana trăiește doar un grup mic, din care face parte și planta noastră.⁷
3. Numele genului vine de la un medic grec. Numele Dioscorea îl cinstește pe Dioscoride, medic, botanist și farmacist din secolul I.³ Planta a fost mutată aici abia în 2002, după aproape 250 de ani în care s-a numit Tamus communis.⁵
4. În 2023 specia s-a rupt în trei. Analizând 260 de gene nucleare din 76 de exemplare de ierbar, cercetătorii au separat, pe lângă Dioscorea communis în sens strict, încă două specii, una din estul Mediteranei și una din Insulele Canare și Madeira.⁷
5. Rădăcina irită pielea cu ace minuscule de cristal. Doi cercetători au frecat ușor pe pielea omului sucul boabelor sau mucilagiul rădăcinii și, cu imagini de la microscopul electronic, au arătat că iritația vine de la cristale de oxalat de calciu, în formă de ac, care străpung pielea. Mucilagiul rădăcinii conține și histamină.^{9, 14}
6. Trei sferturi din greutatea rădăcinii proaspete e apă. De aceea, solvenții care nu se amestecă cu apa merg greu la extracție, așa că se folosește metanol sau alcool cu apă.⁹
7. În unele țări, lăstarii tineri se vând la piață. În Dalmația, lăstarii de untul-pământului se vând în mănunchiuri separate și se mănâncă de obicei cu ouă.¹⁵ Un studiu spaniol le-a măsurat carotenoidele, tot la lăstari tineri culeși din natură.¹² Asta nu face din plantă una sigură: boabele și rădăcina sunt otrăvitoare, iar la noi planta e pe lista celor periculoase pentru consumul uman.^{4, 6}

Ce conține rădăcina

Rădăcina este partea cea mai studiată. Datele de mai jos vin dintr-un studiu de sinteză, publicat în 2022 de cercetători de la Universitatea Medicală din Plovdiv, care au strâns ce se știe despre compoziția și efectele rizomului.⁹

Sursa: Slavova și colab., Molecules, 2022; Schmidt și Moult, Contact Dermatitis, 1983.^{9, 14}

În boabe s-au găsit compuși fenolici, mai ales flavonoide și acizi fenolici,¹⁶ iar în lăstarii tineri, carotenoide: luteină, β-caroten, neoxantină și violaxantină.¹² Pentru boabe și lăstari sunt publicate mult mai puține analize decât pentru rădăcină.

Rădăcina nu are o compoziție standardizată. Cantitatea de substanță extrasă diferă mult după metoda de extracție și după solvent, iar locul și anotimpul recoltării par să conteze și ele.⁹

Ce spun studiile

Căutarea după numele plantei în PubMed dă 37 de lucrări, dar niciuna nu este un studiu clinic controlat. Rezumatele celor care testează efecte vorbesc despre experimente pe animale sau în laborator.¹⁷ Pe piele umană, un studiu din 1983 a măsurat iritația provocată de plantă, nu vreun beneficiu.¹⁴

Surse: Slavova și colab., 2022, care rezumă studiile lui Mascolo, Küpeli și Amraoui; PubMed, 7 octombrie 2026.^{9, 17}

Pe inflamație, la șobolani

Experimente pe animale au fost publicate în anii 1980, în Journal of Ethnopharmacology. Într-unul, extractul în alcool din rădăcină, pus pe tampoane de bumbac implantate sub pielea șobolanilor, a frânat formarea granulomului, un model de inflamație subacută. Doze de 5, 10 și 20 mg pe tampon au redus formarea lui cu 12, 27 și, respectiv, 49%. Autorii au socotit efectul comparabil cu al medicamentelor de referință, benzidamina (5-20 mg pe tampon) și hidrocortizonul (5 mg pe tampon), iar șobolanii nu au slăbit.^{9, 18} Benzidamina a redus formarea granulomului cu 16-50%, iar hidrocortizonul cu 64%.⁹

Într-un alt studiu, extractul în alcool, dat pe gură șobolanilor, a redus umflarea labei provocată cu carageenan, într-o măsură comparabilă cu a fenilbutazonei. La șoareci, în doze de 60 și 120 mg/kg, a redus reacțiile de durere provocate de acidul acetic injectat în abdomen. În același studiu, doza letală pentru jumătate dintre animale a fost de 800 mg/kg.^{9, 19}

Pe piele, un studiu bulgar din 2018 a pus pe laba șobolanilor o soluție de extract în alcool, de 1% și de 2%. După 24 de ore, cel de 1% a avut un efect antiinflamator comparabil cu al diclofenacului, soluție de 1,5% în alcool, iar cel de 2% a avut un efect local mai puternic. Extractul a fost însă mai puțin eficient pe inflamația cronică și nu a arătat niciun efect analgezic.⁹

Rezultate care se contrazic

Nu toate studiile au găsit același lucru. Într-un studiu turcesc cu extracte din 11 plante folosite în medicina populară, cel din rădăcină de untul-pământului a fost printre cele mai slabe: extractul în alcool, la 500 mg/kg, pe gură, a redus cu 10,5% edemul labei la șobolani și cu 18,4% contorsiunile provocate de p-benzochinonă.⁹ Într-un alt studiu, un extract în metanol, dat pe gură în doze de 150, 300 și 600 mg/kg, nu a arătat efecte antiinflamatoare sau antiartritice la animale, față de martor.⁹ Autorii sintezei din 2022 numesc studiile contradictorii și incomplete. Tot ei cred că, dacă planta are vreun efect, e mai probabil pe piele decât luată pe gură, pentru că principalii ei compuși se dizolvă prost în apă.⁹

Pe virusuri, în eprubetă

Într-un studiu din 1991, fenantrenele și saponinele din rădăcină au fost încercate pe două virusuri ARN, virusul stomatitei veziculare și rinovirusul uman de tip 1B. Rezultatele au prezentat oarecare interes, mai ales pentru fenantrene.²⁰

Pe o enzimă, în laborator

Extractele din rădăcina folosită în medicina populară din Algeria au frânat în eprubetă xantin-oxidaza purificată din laptele de vacă, de oaie și de femeie, o enzimă implicată în formarea acidului uric. Cea mai mare activitate a avut-o extractul în acetat de etil, cu IC50 de 0,15, 0,04 și 0,09 g/L pentru enzima bovină, ovină și umană.²¹

Pe gingiile șoarecilor

În 2025, cercetători din Atena au aplicat local o pastă din sucul boabelor, o parte otrăvitoare a plantei, în concentrații de 3% și 7%, la 55 de șoareci masculi la care provocaseră gingivită și carii prin legarea unui incisiv. Pasta s-a aplicat de trei ori pe zi, cinci zile pe săptămână. Cea de 7%, dată preventiv, a întârziat semnificativ apariția bolii, dar efectele asupra bolii deja instalate au fost limitate. Cele două concentrații nu au fost toxice pentru gingii și pentru dinți.²² Rezultatul nu spune nimic despre ce se întâmplă dacă boabele sunt înghițite.

Extracte din boabe, în laborator

Un studiu portughez din 2025 a comparat două metode de extracție din boabe. Ambele extracte au frânat, la 1 mg/mL, enzime ale pielii: elastaza, colagenaza, hialuronidaza și tirozinaza. Extractul obținut cu ultrasunete a frânat tirozinaza în proporție de 65,61 ± 5,21%, față de 21,78 ± 2,19% pentru cel obținut clasic. Au fost testate și efecte antibacteriene și antiinflamatoare, tot în laborator.¹⁶

Niciunul dintre aceste rezultate nu arată că untul-pământului ar fi sigur sau eficient pentru oameni. Sunt rezultate de laborator și de la animale. Durerile musculare și articulare care nu trec au nevoie de consult medical.

Precauții și siguranță

• Boabele sunt otrăvitoare. Au gust dulce la început, apoi provoacă o arsură dureroasă în gură, care limitează cât poate înghiți cineva. Simptomele descrise de Centrul antipoison din Lille sunt arsuri în gură și în gât, grețuri, vărsături, diaree, dureri de burtă, febră, tulburări de respirație și tulburări ale sângelui. Toxicitatea vine din cristalele de oxalat de calciu și din saponine, prezente și în boabe, și într-o concentrație mai mare în rădăcină.⁴ Dacă cineva a mâncat boabe, cere sfatul unui medic, iar la simptome serioase sună la 112.
• Rădăcina irită pielea. Contactul cu rizomul produce o dermită iritativă, cu roșeață, mâncărime și senzație de arsură.⁴ Cauza este mecanică, de la cristalele de oxalat de calciu care străpung pielea, la care se adaugă, în cazul rădăcinii, histamina din mucilagiu.¹⁴ O lucrare rusă din 1986 descrie chiar o toxidermie provocată de plantă.²³ Rădăcina proaspătă nu se atinge cu mâinile goale.
• Nu se bea și nu se mănâncă. Planta nu are o doză evaluată și nici monografie europeană, iar în România e pe lista plantelor periculoase pentru consumul uman.^{6, 13} Nici în medicina populară bulgară extractele în apă nu au folosire terapeutică.⁹
• Pe piele, cu grijă. În Irak, tinctura se folosește pentru degerături neulcerate, adică pe piele întreagă.⁹ Dacă folosești un produs de uz extern cu extract de rădăcină, ține cont că planta irită pielea: nu-l pune pe răni deschise sau pe piele iritată și oprește-l la prima roșeață sau usturime.
• Sarcina, alăptarea și copiii. Siguranța plantei în sarcină, la alăptare și la copii nu a fost studiată, așa că e mai prudent ca femeile însărcinate, cele care alăptează și copiii să nu o folosească.
• Nu o culege după poză. Boabele roșii pot fi ale mai multor plante, iar unele, ca bryonia, sunt la rândul lor veninoase.²

Ce spune legea

Untul-pământului (Tamus communis L.) este trecut pe Lista nr. 1, „Plante periculoase pentru consumul uman”, din Ordinul nr. 244/2005 al ministrului agriculturii și nr. 401/2005 al ministrului sănătății.⁶ Ordinul definește plantele periculoase ca plante improprii consumului uman. Pe aceeași listă se află, printre altele, omagul, mătrăguna și tisa.⁶

Ordinul interzice vânzarea plantelor de pe această listă drept produse prelucrate sau preparate ori parțial procesate sau procesate sub formă de suplimente alimentare. Printr-un ordin al ministrului agriculturii se poate da o derogare, dar numai dacă un dosar toxicologic și analitic arată că preparatele din plantă nu au caracteristicile sau substanțele toxice ale plantei din care provin.⁶

Textul ordinului vorbește despre plante folosite ca atare, parțial procesate sau sub formă de suplimente alimentare predozate. Produsele cosmetice nu sunt menționate în el.⁶

La nivel european, planta nu are monografie a Comitetului pentru medicamente din plante (HMPC) al Agenției Europene a Medicamentului și nu apare în lista plantelor evaluate sau în curs de evaluare.¹³ Nici Regulamentul (UE) nr. 432/2012, care enumeră mențiunile de sănătate permise pe alimente, nu o cuprinde.²⁴

Untul-pământului de-a lungul timpului

Botanistul Linné a descris planta în 1753, în Species Plantarum, sub numele Tamus communis.⁵ Peste aproape două secole și jumătate, în 2002, Caddick și Wilkin au mutat-o în genul Dioscorea, odată cu genul Tamus.^{1, 5}

Planșele vechi arată cum se vedea planta înainte de fotografie. Gravura din Herbarium Blackwellianum, din 1765, o numește Bryonia nigra.²⁵ Planșa din Hortus Romanus o numește Tamnus racemosa flore minore, luteo palescente și îi dă numele francez de „sceau de Notre Dame”, adică sigiliul Maicii Domnului.²⁶

Rădăcina interesează cercetătorii de peste jumătate de secol. Prima descriere a fenantrenelor din ea datează din 1969, iar în 1983 și 1987 Capasso, Mascolo și Autore au testat extractul în alcool pe șobolani.^{9, 18} În 2025, două echipe, una din Atena și una din Vila Real, în Portugalia, au publicat noi teste cu boabele plantei.^{16, 22}

În lexicografia românească, planta apare cel puțin în dicționarul CADE, din 1926-1931, ca plantă ierboasă cu boabe roșii, care crește prin păduri și tufișuri umbroase. Dicționarul limbii romîne literare contemporane, din 1955-1957, notează și forma unsoarea-pământului.² Din 2005, planta este trecută pe lista plantelor periculoase pentru consumul uman.⁶

Întrebări frecvente

Referințe

1. Raz L. Dioscoreaceae R. Brown, în Flora of North America Editorial Committee (ed.), Flora of North America North of Mexico, vol. 26, Oxford University Press, 2002, efloras.org.
2. dexonline.ro, articolele „fluierătoare”, „fluierător”, „unt”, „unsoare”, „ușioară”, „viță”, „lemn”, „napi”, „împărăteasă” și „curcubețea”, după DEX ’98 și ’09, Micul dicționar academic (ed. a II-a), Dicționarul limbii române moderne, Dicționarul limbii romîne literare contemporane, Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească” (1926-1931), Dicționarul dendrofloricol (Milea Preda, 1989) și Dicționarul de sinonime.
3. Acta Plantarum. Dioscorea communis (L.) Caddick & Wilkin, fișa din Indice dei nomi botanici, cu numele italiene, etimologia, tipul corologic și descrierea fructului, actaplantarum.org, consultată la 6 octombrie 2026.
4. Centre antipoison de Lille, CHU de Lille. Tamier: plante à baies toxique (Tamus communis, Dioscorea communis), cap.chu-lille.fr, 5 ianuarie 2021, consultat în octombrie 2026.
5. International Plant Names Index. Dioscorea communis (L.) Caddick & Wilkin, Taxon 51(1): 112 (2002), cu bazionimul Tamus communis L., Species Plantarum 2: 1028 (1753), ipni.org, consultat în octombrie 2026.
6. Ordinul nr. 244/2005 al ministrului agriculturii, pădurilor și dezvoltării rurale și nr. 401/2005 al ministrului sănătății privind prelucrarea, procesarea și comercializarea plantelor medicinale și aromatice utilizate ca atare, parțial procesate sau procesate sub formă de suplimente alimentare predozate. Monitorul Oficial nr. 456 din 30 mai 2005.
7. Campos M., Kelley E., Gravendeel B. și colab. Genomic, spatial and morphometric data for discrimination of four species in the Mediterranean Tamus clade of yams (Dioscorea, Dioscoreaceae). Annals of Botany, 2023, 131(4):635-654.
8. Farràs A. Les dioscoreàcies, în Història natural dels Països Catalans, Enciclopèdia Catalana, enciclopedia.cat, consultat în octombrie 2026.
9. Slavova I., Tomova T., Kusovska S., Chukova Y., Argirova M. Phytochemical constituents and pharmacological potential of Tamus communis rhizomes. Molecules, 2022, 27(6):1851.
10. GBIF Secretariat. Dioscorea communis (L.) Caddick & Wilkin, GBIF Backbone Taxonomy: nume comune și observații din România (59 de înregistrări), gbif.org, consultat în octombrie 2026.
11. Flora of North America Editorial Committee (ed.). Cucurbitaceae, genul Bryonia Linnaeus, în Flora of North America North of Mexico, vol. 6, Oxford University Press, 2015, efloras.org.
12. García-Herrera P., Sánchez-Mata M.C., Cámara M., Tardío J., Olmedilla-Alonso B. Carotenoid content of wild edible young shoots traditionally consumed in Spain (Asparagus acutifolius L., Humulus lupulus L., Bryonia dioica Jacq. and Tamus communis L.). Journal of the Science of Food and Agriculture, 2013, 93(7):1692-1698.
13. European Medicines Agency. Herbal medicines, lista substanțelor din plante evaluate sau în curs de evaluare de Comitetul pentru medicamente din plante (HMPC), ema.europa.eu, listă generată la 23 septembrie 2026.
14. Schmidt R.J., Moult S.P. The dermatitic properties of black bryony (Tamus communis L.). Contact Dermatitis, 1983, 9(5):390-396.
15. Łuczaj Ł., Zovkokončić M., Miličević T., Dolina K., Pandža M. Wild vegetable mixes sold in the markets of Dalmatia (southern Croatia). Journal of Ethnobiology and Ethnomedicine, 2013, 9:2.
16. Gouvinhas I., Saavedra M.J., Alves M.J., Garcia J. Exploring the impact of ultrasound-assisted extraction on the phytochemical composition and bioactivity of Tamus communis L. fruits. Pharmaceuticals, 2025, 18(9):1342.
17. National Library of Medicine. PubMed, interogarea „Tamus communis” sau „Dioscorea communis”, 37 de rezultate, pubmed.ncbi.nlm.nih.gov, 7 octombrie 2026.
18. Mascolo N., Autore G., Capasso F. Local anti-inflammatory activity of Tamus communis. Journal of Ethnopharmacology, 1987, 19(1):81-84.
19. Capasso F., Mascolo N., Autore G., De Simone F., Senatore F. Anti-inflammatory and analgesic activity in alcoholic extract of Tamus communis L. Journal of Ethnopharmacology, 1983, 8(3):321-325.
20. Aquino R., Conti C., De Simone F., Orsi N., Pizza C., Stein M.L. Antiviral activity of constituents of Tamus communis. Journal of Chemotherapy, 1991, 3(5):305-309.
21. Boumerfeg S., Baghiani A., Messaoudi D., Khennouf S., Arrar L. Antioxidant properties and xanthine oxidase inhibitory effects of Tamus communis L. root extracts. Phytotherapy Research, 2009, 23(2):283-288.
22. Papantonaki A.I., Georgakopoulou E., Barda C. și colab. Exploring the non-toxic therapeutic potential of Dioscorea communis in combating oral pathogenic bacteria and their effects on hard and soft oral tissues. Biomedicines, 2025, 13(4):983.
23. Kashchenko V.B., Kozhukhar’ G.S. Toxidermia caused by Tamus communis (în rusă). Vestnik Dermatologii i Venerologii, 1986, (5):50-51.
24. Regulamentul (UE) nr. 432/2012 al Comisiei din 16 mai 2012 de stabilire a unei liste de mențiuni de sănătate permise, înscrise pe produsele alimentare, altele decât cele care se referă la reducerea riscului de îmbolnăvire și la dezvoltarea și sănătatea copiilor. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 136 din 25 mai 2012.
25. Blackwell E. Herbarium Blackwellianum emendatum et auctum, vol. 5, tab. 457, 1765, botanicus.org.
26. Hortus Romanus juxta systema Tournefortianum, planșa „Tamnus racemosa flore minore, luteo palescente”, New York Public Library Digital Collections, digitalcollections.nypl.org.

Informațiile de pe această pagină au caracter documentar și nu înlocuiesc consultul medical. Untul-pământului nu se consumă: boabele sunt otrăvitoare, iar rădăcina irită pielea. Plantele medicinale nu tratează și nu previn boli, iar pentru durerile musculare și articulare care nu trec, ca și pentru orice altă problemă de sănătate, este nevoie de medic.