Iarbă-mare: beneficii, proprietăți și mod de folosire

Q: De ce se numește inulina așa?

Pentru că a fost izolată în 1804 din rădăcina de Inula helenium, de Valentin Rose, iar numele i-a fost dat după planta din care provenea. Fibra prebiotică de pe etichete își datorează numele acestei buruieni.

Q: Se confundă cu altă plantă?

Poate fi confundată cu alte specii de Inula din flora noastră, mai mici și cu altă compoziție, și cu omagul sau cu alte plante înalte de la marginea pădurii. Rădăcina se cumpără din surse de încredere, nu se culege la întâmplare.

Postat de

Hypericum

23 septembrie 2026

Activat 8 martie 2019

Iarba-mare (Inula helenium) este planta de doi metri cu flori galbene ca niște sori mici, din a cărei rădăcină a fost izolată pentru prima dată inulina. Pagina de față adună ce se știe astăzi despre iarba-mare: ce conține rădăcina, cum se prepară, de ce este una dintre puținele plante cărora o autoritate europeană le-a dat un verdict negativ și în ce situații nu se folosește.

Denumire

Iarbă-mare, oman
Inula helenium L.

Părți folosite

Rizomul și rădăcina (Helenii radix)

Conține

Inulină, ulei volatil cu alantolactonă, mucilagii, substanțe amare

Forme

Decoct, macerat, tinctură, sirop de tuse

Atenție la

Alantolactona este un alergen de contact puternic

Ce este iarba-mare

Iarba-mare este o plantă erbacee perenă din familia Asteraceae, una dintre cele mai înalte din flora noastră spontană: poate depăși doi metri. Are frunze mari, aspre pe față și păroase pe dos, și capitule galben-aurii cu ligule subțiri, care seamănă cu niște sori ciufuliți. Crește la marginea pădurilor, pe locuri umede, în fânețe și pe lângă ape, dar în România se cultivă și pentru rădăcină.

Partea folosită este rizomul cu rădăcinile, recoltat toamna, în anul al doilea sau al treilea de viață, când a acumulat suficientă substanță. Rădăcinile groase se despică în lung înainte de uscare, altfel partea din interior se usucă prea lent și mucegăiește. Uscate, au miros aromat, care amintește de camfor și de banană, și gust întâi dulceag, apoi amar și iute.

Iarba-mare are un merit pe care puține plante îl au: inulina a fost izolată din rădăcina ei, de Valentin Rose, în 1804, iar numele substanței vine direct de la numele plantei, propus de Thomas Thomson. Fibra prebiotică scrisă astăzi pe etichete de iaurt și de suplimente își datorează numele acestei buruieni de la marginea pădurii.

Rădăcina de iarbă-mare, în cifre

Valorile de mai jos sunt intervale raportate în literatura de specialitate pentru rizomul și rădăcina uscate. Conținutul variază puternic cu vârsta plantei și cu momentul recoltării, iar rădăcina recoltată prea devreme are mult mai puțină substanță.

Component	La 100 g rădăcină uscată	Observație
Inulină	30 – 44 g	Fracțiunea dominantă; substanța poartă numele plantei
Ulei volatil (helenină)	1 – 4 g	Cristalizează la rece, de unde numele vechi de camfor de iarbă-mare
Alantolactonă și izoalantolactonă	majoritar în uleiul volatil	Împreună formează helenina; responsabile de alergia de contact
Mucilagii	prezente	Explică folosirea tradițională în tuse uscată
Substanțe amare	prezente	Dau gustul amărui de final
Steroli și triterpene	urme	Friedelina, sitosterol

Sursa: literatura de fitochimie a genului Inula, sintetizată în Kenny C.R. et al., Molecules 2022, și Bojor O., Pop M., Fitoterapia în folosul tuturor, 2010.

Atenție la cifra cea mare. Cele aproape 40 de grame de inulină la suta de grame de rădăcină nu ajung în cană. Inulina se dizolvă în apă caldă, dar la fierbere prelungită se descompune parțial, iar la un ceai făcut dintr-o linguriță de rădăcină vorbim oricum de sub un gram de inulină. Cifrele din tabel descriu rădăcina uscată, nu ceaiul, iar diferența dintre cele două este exact diferența dintre un tabel de laborator și o cană de pe masă.

Proprietăți studiate

Aici trebuie spus ceva care nu apare aproape nicăieri: iarba-mare nu are monografie la Agenția Europeană a Medicamentului, iar situația ei este mai delicată decât o simplă absență. În anii optzeci, Comisia E din Germania a publicat pentru rădăcina de iarbă-mare o monografie negativă, considerând că dovezile de eficacitate sunt insuficiente față de riscul de reacții adverse. De atunci, planta a rămas în afara monografiilor ESCOP, OMS și EMA.

În tradiția europeană și românească

Tuse cu secreții. Este utilizarea tradițională principală, în decocturi și siropuri, atribuită uleiului volatil și mucilagiilor.
Poftă de mâncare scăzută. Substanțele amare din rădăcină au fost folosite tradițional ca tonic amar, înainte de masă.
Digestie lentă. Folosită tradițional pentru senzația de plenitudine după mese grele.

Ce arată laboratorul

Alantolactona și izoalantolactona au fost studiate intens în ultimii ani pentru activitate antimicrobiană și antiinflamatoare, în culturi de celule. Sunt rezultate reale, dar preclinice. Ele nu spun nimic despre ce face un decoct băut de o persoană cu tuse și nu constituie o recomandare.

Ce nu se poate spune

Iarba-mare nu tratează bronșita, nu tratează tuberculoza, nu este antibiotic și nu vindecă infecții. Tusea care ține peste trei săptămâni, tusea cu sânge, febra sau lipsa de aer cer consult medical, nu ceai.

Mod de folosire

Decoct

O linguriță de rădăcină mărunțită, aproximativ 2 grame, la 250 ml de apă rece. Se aduce la fierbere și se fierbe scurt, cinci minute, apoi se lasă acoperit încă zece. Tradiția recomandă una sau două căni pe zi, în înghițituri mici.

Macerat la rece

Varianta tradițională pentru a păstra mai mult din uleiul volatil: aceeași cantitate de rădăcină la 250 ml de apă rece, lăsată opt ore, apoi încălzită scurt și strecurată.

Sirop

Decoctul concentrat se combină cu miere și se ia cu lingurița. Este forma sub care planta a ajuns în majoritatea rețetelor populare pentru tuse.

Tinctură

Extract hidroalcoolic, dozat în picături conform etichetei, diluat într-un pahar cu apă.

Când se recoltează

Toamna, în septembrie sau octombrie, din plante de doi sau trei ani. Rădăcinile groase se spală, se despică în lung și se usucă la cel mult 40 de grade. Nu se usucă întregi.

Contraindicații și precauții

Iarba-mare are o problemă de siguranță concretă, nu una teoretică, și ea ține de alantolactonă.

Alantolactona este unul dintre cei mai cunoscuți alergeni de contact din familia Asteraceae și este folosită chiar ca substanță de testare în dermatologie. Persoanele care manipulează rădăcina pot face dermatită de contact.

Iarba-mare este rudă cu ambrozia, pelinul, mușețelul și gălbenelele. Cine reacționează la acestea are risc crescut și la iarba-mare.

Rădăcina de iarbă-mare a primit în Germania o monografie negativă, din cauza raportului nefavorabil între dovezile de eficacitate și riscul de reacții adverse. Nu este o formalitate, ci un avertisment.

În cantități mari, preparatele din rădăcină pot produce greață, vărsături, diaree și crampe. Nu se depășesc dozele tradiționale și nu se prelungește cura.

Nu se folosește. Datele de siguranță lipsesc, iar planta conține lactone sesquiterpenice active.

Nu se administrează sub 12 ani în lipsa indicației medicale.

Dacă apar erupție, mâncărime sau umflarea pielii după contactul cu rădăcina sau după consum, preparatul se oprește imediat. Tusea care durează peste trei săptămâni, tusea cu sânge sau lipsa de aer cer consult medical fără amânare.

Întrebări frecvente

Pentru că a fost izolată în 1804 din rădăcina de Inula helenium, de Valentin Rose, iar numele i-a fost dat după planta din care provenea. Fibra prebiotică de pe etichete își datorează numele acestei buruieni.

Rizomul cu rădăcinile, recoltat toamna din plante de doi sau trei ani. Frunzele și florile nu se folosesc în fitoterapie.

Nu. Mai mult, în anii optzeci Comisia E din Germania i-a dat o monografie negativă, considerând dovezile de eficacitate insuficiente față de riscul de reacții adverse. De atunci a rămas în afara principalelor monografii europene.

Amestecul de alantolactonă și izoalantolactonă din uleiul volatil al rădăcinii. Cristalizează la rece, de unde numele vechi de camfor de iarbă-mare.

Din cauza alantolactonei, una dintre cele mai cunoscute lactone sesquiterpenice sensibilizante. Este folosită chiar ca substanță de testare în dermatologia de contact.

Ca decoct: o linguriță de rădăcină la 250 ml de apă rece, adusă la fierbere și fiartă cinci minute, apoi lăsată acoperită zece. Una sau două căni pe zi, în înghițituri mici.

Pentru că este groasă și cărnoasă. Uscată întreagă, se usucă doar la exterior, iar interiorul rămâne umed și mucegăiește. Despicată în lung, se usucă uniform.

Întâi dulceag, de la inulină, apoi amar și ușor iute, de la uleiul volatil. Mirosul amintește de camfor și de banană, iar aroma se păstrează bine la depozitare.

Poate fi confundată cu alte specii de Inula din flora noastră, mai mici și cu altă compoziție, și cu omagul sau cu alte plante înalte de la marginea pădurii. Rădăcina se cumpără din surse de încredere, nu se culege la întâmplare.

Curele tradiționale sunt scurte, de una sau două săptămâni. Având în vedere verdictul negativ al Comisiei E și lipsa datelor moderne de siguranță, folosirea îndelungată nu se recomandă.

Referințe

Kenny C.R., Stojakowska A., Furey A., Lucey B. From Monographs to Chromatograms: The Antimicrobial Potential of Inula helenium L. (Elecampane) Naturalised in Ireland. Molecules, 2022, 27(4):1406.
Blaschek W. (ed.). Wichtl. Teedrogen und Phytopharmaka, capitolul Helenii radix, cu istoricul monografiei negative a Comisiei E.
Rose V. Über eine eigenthümliche vegetabilische Substanz. Neues Allgemeines Journal der Chemie, 1804, lucrarea în care a fost izolată inulina.
Bojor O., Pop M. Fitoterapia în folosul tuturor. Editura Medicală, 2010.

Informațiile de pe această pagină au caracter documentar și nu înlocuiesc consultul medical. Suplimentele alimentare nu tratează și nu previn boli. Dacă urmați un tratament sau aveți o afecțiune diagnosticată, discutați cu medicul înainte de a folosi preparate din plante.